RCP · OXIGEN MEDICINAL MESSER

Oxigen medicinal Messer trebuie administrat numai de către personal calificat. Când inhalează gazul, pacientul trebuie să urmeze întotdeauna instrucțiunile personalului medical.

Doze

Oxigenul pentru uz medical cu concentrație mică (24%-28%) este administrat la pacienții cu PaO 2 scăzută și PaCO crescută în cazuri cum sunt boli pulmonare obstructive cronice în timpul exacerbărilor 2 infecțioase.

Oxigenul pentru uz medical cu concentrație mare este administrat în situații cu PaO scăzută și PaCO 2 2 normală sau crescută. Astfel de cazuri sunt: embolie pulmonară, infarct acut de miocard, pneumonie, tineri cu status astmaticus. Oxigenul pentru uz medical în concentrații de până la 60% este administrat pentru perioade scurte de timp deoarece poate crește riscul de apariție a hipoventilației și hipercapniei. Presiunea oxigenului inhalat poate fi crescută prin administrarea oxigenului prin mască, canulă nazală, cateter traheal sau cort pentru administrare de oxigen sau prin creșterea presiunii atmosferice. Cantitatea de oxigen inhalat, concentrația sa (21-80%) la administrarea prin mască depinde de spațiul mort al măștii și de viteza de administrare a oxigenului. Măștile cu spațiu mort mare pot să determine inhalarea repetată de dioxid de carbon care, împreună cu scăderea sensibilității centrului respirator datorită nivelului crescut de oxigen, poate determina o hipercapnie la pacienți cu răspuns ventilator inadecvat la stimuli chimici. Pacienții cu hipoxemie și hipercapnie trebuie să primească concentrații scăzute de oxigen (24-35%), prin măști concepute special (de exemplu Ventimask) sau prin canulă nazală, cu monitorizarea presiunii parțiale a gazului în sângele arterial. În rest, toți ceilalți pacienți cu hipoxemie acută de orice cauză trebuie să primească concentrații mari de oxigen (50-70%). Canulele nazale furnizează concentrații de oxigen de 24-35% la flux mic (1-4 L/min) și de aceea reprezintă o metodă ieftină de administrare a oxigenului la concentrații joase.

De asemenea, sunt bine tolerate de către pacienți și constituie metoda de ales pentru administrarea oxigenului în cazul îngrijirii la domiciliu.

Cantitatea de oxigen necesară și în consecință prețul pot să scadă prin utilizarea canulelor nazale sau a altor sisteme care furnizează oxigen doar în timpul inspirației.

Utilizarea camerelor hiperbarice pentru a crește nivelul oxigenului dizolvat în plasmă are o valoare limitată, dar poate fi util ca primă treaptă a tratamentului intoxicației cu monoxid de carbon la fel ca și la alte câteva categorii de pacienți cu tulburări regionale ale circulației sangvine.

Mod de administrare

1. Prin aparatele pentru anestezie

2. Mască de oxigen

3. Sondă nazală și

4. Sondă în T la pacienți intubați cu respirație spontană.

Dozare:

1.Hipoxemie acută

Oxigenul este utilizat în tratamentul de rutină al hipoxemiei arteriale de orice etiologie: pneumonie, astm acut sever, exacerbare acută a bronșitei cronice și emfizemului , emboliilor pulmonare, sindromului de detresă respiratorie la copii și nou-născuți, slăbiciune la nivelul musculaturii cutiei toracice și a altor grupe musculare scheletice. În toate stările menționate mai sus, oxigenul în concentrațiile înalte trebuie administrat până când hipercapnia este suspicionată sau documentată. În hipoxemia care apare ca o consecință a bronșitelor cronice și a emfizemului pulmonar, de obicei, inițial, sunt administrate concentrații mici de O .

2

2.Hipoxemie cronică

Terapia de lungă durată cu oxigen poate crește supraviețuirea pacienților hipoxici cu bronșită cronică și emfizem pulmonar. Pacienții cu PO arterial <55-60mmHg și PCO > 45mmHg când sunt în condiții 2 2 clinic stabile, trebuie supuși unei terapii de lungă durată cu oxigen. La domiciliu, oxigenul trebuie administrat în timpul zilei, pe o perioadă cât mai lungă în orice caz, peste 12 ore și toți pacienții trebuie să primească oxigen noaptea așa încât să scadă hipoxemia nocturnă. Scopul constă în creșterea PO 2 arterial peste 60 mmHg fără să crească concentrația ionilor de hidrogen în sângele arterial, respectiv fără să scadă pH-ul.

3. Șoc

Șocul este în general asociat cu scăderea aportului de oxigen la țesuturi. Terapia cu oxigen în concentrații înalte de obicei ajută în unele cazuri când nu există tulburări pulmonare.

4.Scăderea capacității de transport a hemoglobinei

În intoxicațiile cu monoxid de carbon trebuie administrat cât mai curând posibil oxigen în concentrații crescute. Dacă, camera hiperbarică este imediat disponibilă, poate fi utilizat imediat oxigen la presiunea de 2-2,5 atmosfere.

5.Hipoperfuzie locală

Oxigenul poate fi util în stadiul acut al tratamentului ischemiei locale (de exemplu ischemie/infarct miocardic, tulburări cerebrovasculare sau ocluzie vasculară periferică).

6.Sindromul de apnee în somn

Oxigenul este de asemenea utilizat în cazurile de sindrom de apnee în somn. Deși oxigenul poate în unele cazuri prelungi apneea, poate să scadă numărul total al episoadelor și durata lor, să îmbunătățească calitatea somnului și să crească nivelul oxigenării în timpul somnului.

7.Cefaleea Horton

Terapia cu oxigen în timpul cefaleei Horton poate să scadă intensitatea sa.

8. Creșterea radiosensibilității tumorilor

Există date despre faptul că oxigenul hiperbar poate crește efectul radioterapiei asupra unor tumori. Oxigenul la presiunea de 3 atmosfere crește supraviețuirea și ameliorează local evoluția la pacienți cu tumori ale extremității cefalice, ale gâtului și utero-cervicale, dar nu la pacienți cu tumori pulmonare sau a vezicii urinare.

9.Infarct miocardic acut

Concentrațiile plasmatice mari de oxigen pot să scadă sau să anihileze durerea în infarctul acut de miocard.

Terapia cu oxigen poate duce la recăderea afecțiunilor pulmonare cauzate de bleomicină. Alcoolul poate duce la deprimarea respirației sau accentuarea deprimării respirației cauzată de oxigen.

Nu sunt necesare măsuri speciale la femei însărcinate. Oxigenul poate fi administrat la femei care alăptează.