RCP · OXIGEN MEDICINAL COMPRIMAT

Doze

Oxigenoterapia normobară

Prin oxigenoterapia normobară se înţelege administrarea unui amestec gazos mai bogat în oxigen decât aerul atmosferic, conţinând o concentraţie de oxigen în aerul inspirat (FiO2) de peste 21%, la o presiune parţială cuprinsă între 0,21 şi 1 atmosferă (0,213 şi 1,013 bar).

La pacienţii care nu sunt suferă de insuficienţă respiratorie, oxigenul poate fi administrat cu ventilare spontană prin intermediul unor canule nazale, sonde nazofaringiene sau măşti corespunzătoare. La pacienţii cu insuficienţă respiratorie sau anesteziaţi, oxigenul trebuie să fie administrat prin ventilaţie asistată.

- Cu ventilaţie spontană

Pacienţii cu insuficienţă respiratorie cronică: administraţi oxigenul la un flux cuprins între 0,5 şi 2 litri/minut, în funcţie de gazometrie. Pacienţii cu insuficienţă respiratorie acută: administraţi oxigenul la un flux cuprins între 0,5 şi 15 litri/minut, în funcţie de gazometrie.

- Cu ventilaţie asistată

Valoarea minimă de FiO2 este de 21% şi poate creşte până la 100%.

Scopul terapeutic al tratamentului cu oxigen este acela de a asigura că presiunea parţială arterială a oxigenului (PaO2) nu este mai mică de 8 kPa (60 mmHg) sau că hemoglobina saturată de oxigen din sângele arterial nu este mai mică de 90% prin reglarea cantităţii de oxigen inspirat (FiO2). Doza trebuie adaptată în funcţie de nevoile individuale ale fiecărui pacient.

Oxigenoterapia hiperbară

Prin oxigenoterapie hiperbară se înţelege un tratament cu 100% oxigen la presiuni de 1,4 ori mai mari decât cele ale presiunii atmosferice la nivelul mării (1 atm = 101,3 kPa = 760 mmHg). Din motive de siguranţă, presiunea în cadrul oxigenoterapiei hiperbare nu ar trebui să depăşească 3 atm. Oxigenul trebuie să fie administrat în camera hiperbară.

Modalităţi de administrare:

Prin aparatele de oxigen pentru anestezie

Masca de oxigen

Sonda nazală

Sonda T la pacienţi intubaţi cu respiraţie spontană

Camera hiperbară

Oxigenul nu trebuie să fie administrat concomitent cu medicamente care îi cresc toxicitatea, cum ar fi catecolamine (spre exemplu, epinefrina, norepinefrina), corticosteroizi (spre exemplu, dexametazonă, metilprednisolon), hormoni (spre exemplu, testosteron, tiroxină), medicamente pentru chimioterapie (bleomicină, ciclofosfamidă, 1,3-bis(2-chloroethyl)-1-nitrosourea) şi medicamente antimicrobiene (spre exemplu, nitrofurantoină). Razele X pot creşte toxicitatea oxigenului. De asemenea, hipertiroidismul şi carenţa de vitamina C, vitamina E sau de glutation pot avea acelaşi efect. Toxicitatea pulmonară asociată cu medicamente cum ar fi bleomicina, actinomicina, amiodarona, nitrofurantoina şi antibioticele similare poate fi mărită prin inhalarea concomitentă a unor concentraţii de oxigen. La pacienţii care au fost trataţi pentru afecţiuni pulmonare cauzate de radicali liberi, tratamentul pe bază de oxigen poate agrava afecţiunile; spre exemplu, în tratarea intoxicaţiei cu paraquat. Oxigenul poate de asemenea agrava deprimarea respiratorie cauzată de alcool. Medicamentele cunoscute pentru cauzarea de efecte adverse cuprind: adriamicina, menadionă, promazina, clorpromazina, tioridazina şi clorochina. Efectele vor fi pronunţate mai ales în ţesuturile cu nivele ridicate de oxigen, în special în plămâni.

Nu există contraindicaţii în folosirea oxigenului la valoarea presiunii atmosferice (presiune mai mică de 0,6 atm) pe perioada sarcinii sau în timpul alăptării. Folosirea tratamentului hiperbar este contraindicată pe durata sarcinii care evoluează normal (primul trimestru) pentru patologii neacute. Folosirea tratamentului hiperbar pe parcursul sarcinii ar putea cauza stres oxidativ, dăunând ADN-ului fătului. În cazuri de intoxicaţie gravă cu monoxid de carbon, raportul beneficii/riscuri pare a susţine aplicarea tratamentului hiperbar.