RCP · FUROSEMID ZENTIVA 20 mg/2 ml

Doze

Doza administrată adulților se bazează în general pe valorile prezentate în acest capitol.

La copii şi adolescenţi, doza trebuie redusă în raport cu greutatea corporală.

Trebuie utilizată cea mai mică doză care este suficientă pentru a obţine efectul dorit.

Pentru a obține o eficacitate optimă, o perfuzie continuă cu furosemidă este de preferat în locul injecțiilor repetate în bolus.

În cazul în care administrarea de furosemidă perfuzabil nu este posibilă pentru tratamentul de întreţinere, după una sau mai multe doze administrate în bolus, un regim de întreţinere cu doze mici administrate la intervale scurte (aproximativ 4 ore) este de preferat în locul unui regim cu doze mai mari administrate în bolus la intervale mai lungi.

Doza şi durata tratamentului depind de indicație şi sunt stabilite în mod individual de către medic, pentru fiecare pacient în parte.

Adulţi

Doza iniţială este de 20 – 60 mg furosemidă, administrată prin injectare intramusculară sau prin injectare intravenoasă, lent, cu o viteză de 4 mg/minut.

Dacă sunt necesare doze mai mari, pot fi administrate prin creşteri treptate cu câte 20 mg furosemidă la interval de 2 ore. Doza maximă zilnică nu trebuie să depăşească 1500 mg.

Copii şi adolescenţi

Doza recomandată de furosemidă pentru administrare parenterală este de 1 mg/kg greutate corporală, până la doza maximă de 20 mg pe zi.

Doza uzuală este de 0,5 - 1 mg furosemidă/kg şi zi administrată lent, în perfuzie intravenoasă repetând doza, la nevoie, la interval de 3 ore, până la maxim 20 mg pe zi.

În cazuri severe sau în urgenţă, se injectează intravenos 20 – 40 mg furosemidă (timp de 2 minute).

Pacienţi cu insuficienţă cardiacă congestivă acută

În cazul edemelor asociate insuficienţei cardiace congestive acută, doza iniţială recomandată este de 20 mg – 40 mg, administrată intravenos în bolus. Doza poate fi ajustată în funcție de răspunsul la tratament.

Pacienţi cu insuficienţă renală

În cazul edemelor asociate insuficienţei renale cronice, efectul unei doze nu poate fi anticipat cu Na+precizie. Concentraţia urinar ca urmare a administrării furosemidei depinde de o serie de factori: severitatea insuficienţei renale, echilibrul sodic.

Doza trebuie ajustată cu atenţie astfel încât pierderea iniţială de lichid să fie graduală. Pentru adulţi, aceasta înseamnă o doză ce conduce la o pierdere de 2 kg din greutatea corpului (aproximativ Na+)280 mmoli pe zi.

În tratamentul intravenos, doza de furosemidă se poate determina începând tratamentul cu o perfuzie intravenoasă continuă de 0,1 mg/minut. Viteza perfuziei este crescută treptat la fiecare jumătate de oră în funcţie de răspunsul la tratament.

Se recomandă trecerea cât se poate de repede de la administrare intravenoasă la administrare orală.

Menţinerea diurezei în insuficienţa renală acută

Înainte de a începe tratamentul cu furosemidă, trebuie corectate hipovolemia, hipotensiunea arterială, dezechilibrul electrolitic semnificativ şi dezechilibrul acido-bazic semnificativ. Se recomandă ca trecerea de la administrarea intravenoasă la administrarea orală să se efectueze cât mai curând posibil (la 3 ore după ultima injectare).

Doza iniţială este de 40 mg, administrată prin injectare intravenoasă. Dacă doza iniţială recomandată nu este eficace, furosemida se poate administra sub formă de perfuzie intravenoasă continuă (cu o viteză de 50 mg – 100 mg/oră).

Pacienţi cu ciroză hepatică

În cazul edemelor asociate cirozei hepatice, furosemida este utilizată ca tratament suplimentar celui cu antagonişti ai aldosteronului, în cazul în care doar efectul acestora nu este suficient.

Doza trebuie ajustată cu atenţie astfel încât pierderea iniţială de lichid să fie graduală pentru a evita complicaţiile (intoleranţă ortostatică, dezechilibre electrolitice şi acido-bazice). Pentru adulţi, aceasta înseamnă o doză ce conduce la o pierdere de 0,5 kg din greutatea corpului pe zi.

Dacă tratamentul intravenos este absolut necesar, doza iniţială este de 20 mg – 40 mg.

Pacienţi cu hipertensiune arterială

În cazul crizei hipertensive, doza iniţială recomandată este de 20 mg – 40 mg administrate prin injectare în bolus. Aceasta poate fi ajustată în funcţie de răspunsul la tratament.

Pacienţii cu intoxicaţii

În cazul indicaţiei de suport pentru diureza forţată în intoxicaţii, furosemida se administrează intravenos în adiţie la perfuziile cu soluţii de electroliţi. Doza administrată este dependentă de răspunsul organismului la furosemidă. Pierderile de lichid şi electroliţi trebuie corectate înainte şi în timpul tratamentului.

În cazul intoxicaţiei cu substanţe acide, eliminarea poate fi crescută prin alcalinizarea urinei. În cazul intoxicaţiei cu substanţe alcaline, eliminarea poate fi crescută prin acidifierea urinei. Doza iniţială recomandată este de 20 mg – 40 mg administrate prin injectare intravenoasă.

Mod de administrare

Furosemida se administrează intravenos numai atunci când administrarea orală nu este posibilă sau este ineficace (de exemplu absorbție intestinală deficitară) sau în cazul în care este necesar un efect rapid. Dacă se utilizează terapia intravenoasă, se recomandă ca transferul la terapia orală să se efectueze cât mai curând posibil (la 3 ore după ultima injectare).

Furosemid ZENTIVA 20 mg/2 ml trebuie administrat lent, intramuscular sau intravenos.

În tratamentul urgenţelor hipertensive, doza de furosemidă trebuie ajustată, astfel încât scăderea tensiunii arteriale să nu depăşească 25% din valoarea iniţială în ora care urmează injectării.

Injectare intravenoasă / perfuzie:

Administrarea intravenoasă de furosemidă injectabil sau perfuzabil trebuie să fie lentă (o viteză de 4 mg/minut nu trebuie depășită). La pacienții cu insuficiență renală severă (creatininemie > 5 mg/dl), se recomandă ca viteza de perfuzie de 2,5 mg pe minut să nu fie depășită.

Injectare intramusculară:

Administrarea intramusculară trebuie să se limiteze la cazurile excepționale în care administrarea pe cale orală şi intravenoasă nu este posibilă.

Trebuie precizat că injectarea intramusculară nu este adecvată pentru tratamentul unor afecţiuni acute, cum este edemul pulmonar.

Diuretice care economisesc potasiu (amilorid, triamteren, spironolactonă): asociere utilă pentru anumiţi pacienţi, nu exclude hipokaliemia (în special la pacienţii cu insuficienţă renală sau diabet zaharat) sau hiperkaliemia. Kaliemia şi ECG trebuie monitorizate şi, dacă este necesar, tratamentul trebuie reevaluat. Diuretice tiazidice: în edemele refractare realizează un efect sinergic care permite evitarea dozelor mari de furosemidă, cu risc toxic. Asocierea cu diureticele tiazidice (cum este hidroclorotiazida) conduce la creşterea riscului de hipopotasemie. Antiinflamatoare nesteroidiene inclusiv acid acetilsalicilic: pot scădea efectul diuretic şi antihipertensiv al furosemidei şi pot determina insuficienţă renală acută la pacienţii deshidrataţi sau cu hipovolemie, ca urmare a scăderii filtrării glomerulare prin inhibarea secreţiei de prostaglandine la nivel juxtaglomerular. Se recomandă hidratarea pacientului. Toxicitatea salicilaţilor este crescută de către furosemidă; se monitorizează funcţia renală de la începutul tratamentului. Glucocorticoizi: pot reduce efectul antihipertensiv al furosemidei din cauza retenţiei de apă/sodiu (trebuie administrate, eventual, doze mai mari de furosemidă). Corticosteroizii, carbenoxolonele, preparate pe bază de plante din Glycyrrhiza glabra administrate în doze mari: pot crește riscul de a dezvolta hipokaliemie. Dacă furosemida se administrează concomitent cu medicamente antihipertensive, diuretice sau alte medicamente cu potenţial de scădere a tensiunii arteriale, trebuie anticipată o scădere mai pronunţată a tensiunii arteriale. Substanţe de contrast iodate: Pacienţii care aveau risc crescut de nefropatie determinată de substanţei de contrast radiologic, trataţi cu furosemidă, au prezentat o incidenţă mai mare a deteriorării funcţiei renale după administrarea substanţei de contrast, comparativ cu pacienţii cărora li s-a administrat numai hidratare intravenoasă înainte de administrarea substanţei de contrast radiologic. La pacienţii deshidrataţi creşte riscul de insuficienţă renală acută, în special când sunt administrate doze mari de substanţă de contrast iodată. Înaintea administrării substanţei de contrast iodate se recomandă rehidratarea pacientului. Anumite tulburări electrolitice (de exemplu hipokaliemie, hipomagneziemie) pot creşte toxicitatea anumitor medicamente (de exemplu a medicamentelor digitalice şi a medicamentelor care determină sindrom de interval QT prelungit). - Antiaritmicele de tip chinidină, sotalol, bretiliu, amiodaronă: hipokaliemia favorizează instalarea aritmiilor ventriculare, în special a torsadei vârfurilor (hipokaliemia este un factor de risc). În cazul apariţiei aritmiei trebuie prevenită şi corectată hipokaliemia, monitorizată electrocardiograma şi întrerupt medicamentul antiaritmic. - Glicozide tonicardiace: hipokaliemia favorizează efectele toxice ale glicozidelor tonicardiace (monitorizarea şi corectarea kaliemiei). Eritromicină, astemizol, bepridil, vincamină: hipokaliemia favorizează apariţia tulburărilor de ritm ventricular (supravegherea şi corectarea kaliemiei). Laxative de contact, amfotericină B: agravarea hipokaliemiei (supravegherea şi corectarea kaliemiei). La pacienţii trataţi cu diuretice, pot apărea hipotensiune arterială severă şi deteriorarea funcţiei renale, inclusiv cazuri de insuficienţă renală, în special atunci când se administrează pentru prima dată sau pentru prima dată în doză crescută un inhibitor al enzimei de conversie a angiotensinei (IECA) sau un antagonist al receptorilor pentru angiotensină II. Trebuie avută în vedere întreruperea temporară a administrării furosemidei sau, cel puţin, scăderea dozei de furosemidă cu trei zile înainte de începerea tratamentului cu sau înainte de creşterea dozei de IECA sau antagonist al receptorilor pentru angiotensină II. Inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (inhibitori ai ECA): Risc de hipotensiune arterială apărută brusc şi/sau insuficienţă renală acută când tratamentul cu un inhibitor al ECA este iniţiat în prezenţa unei depleţii de sodiu preexistente (în special la pacienţii cu stenoză de arteră renală). În cazul pacienţilor cu hipertensiune arterială, când tratamentul cu diuretice administrat anterior ar fi putut determina depleţie de sodiu, este necesară: - fie întreruperea administrării diureticului cu 3 zile înaintea iniţierii tratamentului cu un inhibitor al ECA şi dacă este necesar reluarea tratamentului cu un diuretic hipokaliemiant; - fie administrarea iniţială de doze mici de inhibitor al ECA şi apoi, creşterea treptată a dozei. În cazul pacienţilor cu insuficienţă cardiacă congestivă, se începe tratamentul cu doze foarte mici de inhibitor al ECA, eventual după o reducere a dozei diureticului hipokaliemiant asociat. În toate cazurile, se recomandă monitorizarea funcţiei renale (creatinină plasmatică) în cursul primelor săptămâni de tratament cu un inhibitor al ECA. Fenitoină: scade efectul furosemidei până la 50% (eventual, trebuie administrate doze mai mari de furosemidă). Curarizante, miorelaxante şi teofilina: furosemida potenţează efectul acestora. Antibiotice aminoglicozide: Furosemida poate creşte ototoxicitatea şi nefrotoxicitatea acestora. Deoarece pot apărea leziuni ireversibile, aceste medicamente trebuie utilizate împreună cu furosemida numai dacă este strict necesar din punct de vedere medical. Cloral hidrat: administrarea intravenoasă de furosemidă, în termen de 24 de ore de la utilizarea de cloral hidrat, poate duce la înroșirea feței, transpirație, agitație, greață, creșterea tensiunii arteriale și tahicardie. Nu este recomandată utilizarea concomitentă de furosemidă şi cloral hidrat. Risperidonă: este necesară prudență la asocierea cu furosemidă sau alt diuretic puternic și trebuie avută în vedere evaluarea raportului beneficiu-risc înainte de a lua decizia utlizării. A se vedea pct. 4.4 pentru atenţionarea privind creşterea mortalităţii la pacienţii vârstnici cu demenţă, trataţi concomitent cu risperidonă. Levotiroxina: dozele mari de furosemidă pot inhiba legarea hormonilor tiroidieni de proteinele transportoare şi pot conduce astfel la o creştere iniţială tranzitorie a hormonilor tiroidieni liberi, urmată de o scădere globală a valorilor totale ale hormonilor tiroidieni. Trebuie monitorizate valorile hormonilor tiroidieni. Probenecid, metotrexat și alte medicamente înrudite care, similar furosemidei, se elimină în proporţie crescută prin secreție tubulară renală pot reduce efectul acesteia. În mod invers, furosemida poate scădea eliminarea renală a acestor medicamente. În cazul tratamentului cu doze mari (în special atât de furosemidă, cât şi din celelalte medicamente), poate determina creşterea concentraţiilor plasmatice şi creşterea riscului de apariţie a reacţiilor adverse provocate de furosemidă sau de medicamentul administrat concomitent. Efectul medicamentelor antidiabetice şi al simpatomimeticelor care determină creşterea tensiunii arteriale (de exemplu epinefrina, norepinefrina) poate fi redus de furosemidă. Efectul dăunător al medicamentelor cu efect nefrotoxic asupra rinichiului poate fi crescut de furosemidă. Administrarea concomitentă de ciclosporină A şi furosemidă este asociată cu risc crescut de artrită gutoasă secundară hiperuricemiei induse de furosemidă şi excreţiei renale insuficiente de uraţi indusă de ciclosporină. Cefaloridină: creşte riscul nefrotoxic. Pacienţii trataţi concomitent cu furosemidă şi anumite cefalosporine administrate în doze mari pot dezvolta insuficienţă renală. Cisplatină: creşte riscul ototoxic. În plus, nefrotoxicitatea cisplatinei poate fi sporită când furosemida este utilizată pentru obţinerea diurezei forţate în timpul tratamentului cu cisplatină, în cazul în care furosemida nu este administrată în doze mici (de exemplu 40 mg la pacienţii cu funcţie renală normală) şi cu echilibru hidric pozitiv. Neuroleptice: accentuarea efectului antihipertensiv cu hipotensiune arterială ortostatică. Litiu: Furosemida scade excreţia sărurilor de litiu şi poate provoca creşterea concentraţiei plasmatice şi a toxicităţii litiului, inclusiv creşterea riscului de efecte cardiotoxice şi neurotoxice ale litiului. Prin urmare, la pacienţii trataţi cu această asociere, trebuie monitorizată cu atenţie litemia şi ajustată doza.

Sarcina Furosemida traversează bariera feto-placentară. Studiile non-clinice nu au demonstrat efect teratogen. Nu sunt date suficiente pentru a evalua eventualele efecte malformative sau fetotoxice ale furosemidei în timpul sarcinii. Furosemida nu trebuie administrată în timpul sarcinii, cu excepţia cazurilor în care este absolut necesar (în cazul edemelor patologice din timpul sarcinii) şi numai dacă beneficiul terapeutic matern justifică riscul potenţial pentru făt. Tratamentul în timpul sarcinii impune monitorizarea dezvoltării fetale. Alăptarea Furosemida se excretă în laptele uman. S-a observat că diureticele de ansă scad secreţia lactată. De aceea, furosemida este contraindicată în timpul alăptării.