RCP · EPIRUBICINA TEVA 2 mg/ml

Clorhidratul de epirubicină se administrează numai pe cale intravenoasă sau intravezicală. Nu sunt disponibile date privind siguranţa şi eficacitatea la copii.

Administrarea intravenoasă Se recomandă injectarea clorhidratului de epirubicină prin cateterul unei perfuzii intravenoase de soluţie salină după ce se verifică plasarea corespunzătoare a acului în venă. Se recomandă prudenţă pentru a evita extravazarea. În caz de extravazare, administrarea trebuie întreruptă imediat.

Regimuri cu doză standard Când clorhidratul de epirubicină este administrat în monoterapie, doza recomandată la adulţi este de 60- 90 mg/m2 suprafaţă corporală. Clorhidratul de epirubicină trebuie injectat intravenos pe parcursul a 3-5 minute. Doza trebuie repetată la un interval de 21 de zile, în funcţie de statusul hematomedular al pacientului. Dacă apar semne de toxicitate, incluzând neutropenia/ febra neutropenică şi trombocitopenia (care ar putea persista şi în ziua 21), se recomandă modificarea dozei sau amânarea dozei următoare.

Regimuri cu doză mare Clorhidratul de epirubicină ca monoterapie pentru tratamentul carcinomului pulmonar în doză mare trebuie administrat conform următoarei scheme:. • cancer pulmonar cu celule mici (anterior netratat): 120 mg/m2 în ziua 1, la fiecare 3 săptămâni. • cancer pulmonar fără celule mici (scuamos, celule mari şi adenocarcinom anterior netratat): 135 mg/m2 în ziua 1 sau 45 mg/m2 în zilele 1, 2 şi 3 la fiecare 3 săptămâni. Pentru tratamentul cu doză mare, clorhidratul de epirubicină poate fi administrat în bolus intravenos în decurs de 3-5 minute sau în perfuzie cu o durată de până la 30 de minute.

Carcinom mamar În tratamentul adjuvant al cancerului mamar incipient, la pacienţii cu noduli limfatici prezenţi se recomandă doze intravenoase de clorhidrat de epirubicină începând de la 100 mg/m2 (ca doză unică în ziua 1) până la 120 mg/m2 (în două doze separate în zilele 1 şi 8), la intervale de 3-4 săptămâni, în asociere cu ciclofosfamidă şi 5-fluorouracil intravenos şi tamoxifen administrat oral.

Se recomandă o doză mai mică (60-75 mg/m2 pentru tratamentul obişnuit şi 105-120 mg/m2 pentru tratamentul cu doză mare) sau amânarea următoarei doze la pacienţii cu funcţie redusă a măduvei osoase datorată chimioterapiei sau radioterapiei anterioare, vârstei sau infiltrării neoplazice a măduvei osoase. Doza completă pe ciclu poate fi administrată de-a lungul a 2-3 zile consecutive.

În mod obişnuit se administrează următoarele doze de clorhidrat de epirubicină în monoterapie şi în terapie asociată pentru diferite tumori:

Doză de clorhidrat de epirubicină (mg/m2)*

Cancer pulmonar fără celule 135 sau 145 mici

necesar Cancer de vezică urinară 50 mg/50 ml sau 80 mg/50 ml (carcinom in situ) Profilaxie: 50 mg/50 ml săptămânal timp de 4 săptămâni, apoi lunar timp de 11 luni * Dozele administrate în general în ziua 1 sau ziua 1, 2 şi 3 la intervale de 21 de zile

Terapie asociată Dacă clorhidratul de epirubicină este utilizat în asociere cu alte medicamente citotoxice, dozele trebuie reduse în mod corespunzător. Dozele uzuale sunt prezentate în tabelul de mai sus.

Insuficienţă hepatică. Excreţia clorhidratului de epirubicină are loc în primul rând prin intermediul sistemului hepatobiliar. La pacienţii cu insuficienţă hepatică, doza trebuie redusă în funcţie de nivelul transaminazei glutamic oxalacetice (TGOS) după cum urmează.

Transaminaza glutamic Reducerea dozei oxalacetică serică (TGOS) 2 - 5 ori peste limita superioară a 50% valorilor normale > 5 ori peste limita valorilor 75% normale

Insuficienţă renală. Insuficienţa renală moderată nu reprezintă un motiv pentru reducerea dozei, având în vedere cantitatea redusă de epirubicină care se excretă pe această cale. Totuşi, la pacienţii cu insuficienţă renală severă (creatinina serică > 5 mg/dl), se recomandă reducerea dozei.

Administrarea intravezicală Clorhidratul de epirubicină poate fi administrat pe cale intravezicală pentru tratamentul carcinomului vezical superficial şi carcinomului in situ. Acesta nu trebuie administrat pe cale intravezicală pentru tratamentul tumorilor invazive care au penetrat peretele vezical, terapia sistemică sau chirurgicală fiind mai potrivită în aceste situaţii (vezi pct. 4.3). Clorhidratul de epirubicină a fost de asemenea utilizat intravezical cu succes ca medicament profilactic după rezecţia transuretrală a tumorilor superficiale pentru prevenirea recidivei.

Pentru tratamentul tumorilor superficiale ale vezicii urinare se recomandă următoarea schemă de dozaj, utilizând tabelul pentru diluarea soluţiilor de mai jos:

TABEL PENTRU DILUAREA SOLUŢIILOR DE INSTILAŢIE VEZICALǍ

epirubicină injectabile sau soluţie salină izotonă 0,9%

Se recomandă 8 instilaţii săptămânale a câte 50 mg/50 ml (prin diluare cu soluţie salină sau cu apă distilată sterilă). În caz de toxicitate locală doza trebuie redusă la 30 mg /50 ml soluţie.

Carcinom in situ: În funcţie de toleranţa individuală, doza intravezicală poate fi crescută până la 80 mg /50 ml soluţie (în funcţie de tolerabilitatea individuală a pacientului).

Profilaxia recurenţelor : Pacienţilor li se pot administra 4 instilaţii săptămânale de câte 50 mg/50 ml, urmate de 11 instilaţii lunare cu aceeaşi doză.

Soluţia trebuie menţinută intravezical timp de 1-2 ore. Pentru a evita diluarea excesivă cu urină, pacientul trebuie instruit să nu consume lichide cu 12 ore înainte de instilaţie. În timpul instilaţiei pacientul trebuie întors periodic şi, de asemenea, trebuie instruit să urineze la sfârşitul perioadei de instilaţie.

Clorhidratul de epirubicină este utilizată în principal în asociere cu alte medicamente citotoxice. Fenomenele de toxicitate aditivă survin în special la nivel medular/hematologic şi gastro-intestinal (vezi pct. 4.4). Utilizarea clorhidratul de epirubicină în cadrul regimurilor chimioterapice în asociere cu alte medicamente potenţial cardiotoxice (de exemplu 5-fluorouracil, ciclofosfamidă, cisplatin, taxani), precum şi utilizarea concomitentă (sau anterioară) a altor compuşi cardioactivi (de exemplu blocante ale canalelor de calciu), impune monitorizarea funcţiei cardiace pe tot parcursul tratamentului. Epirubicina este metabolizată în principal de ficat. Fiecare medicaţie concomitentă care afectează funcţia hepatică poate afecta metabolizarea, farmacocinetica, eficacitatea şi/sau toxicitatea epirubicinei (vezi pct. 4.4). Antraciclinele inclusiv epirubicina nu trebuie administrate în combinaţie cu alte medicamente cardiotoxice doar dacă funcţia cardiacă a pacienţilor este atent monitorizată. Pacienţii ce primesc antracilcine după oprirea tratamentului cu alţi agenţi cardiotoxici, în special cu cei cu timp de înjumătăţire plasmatică lung, cum este trastuzumab, pot de asemenea să crească riscul de cardiotoxicitate. Aceasta poate fi moderată sau severă și a fost asociată cu cazuri de deces. Deoarece trastuzumabul are timp de înjumătăţire plasmatică de aproximativ 28-38 de zile şi poate persista în circulaţie până la 27 de săptămâni. De aceea, medicii trebuie să evite tratamentul bazat pe antracicline pe o perioadă până la 27 de săptămâni după oprirea trastuzumabui dacă este posibil. Dacă antraciclinele sunt utilizate înainte de această perioadă, se recomandă atenta monitorizare a funcţiei cardiace. Vaccinarea cu vaccinuri cu germeni vii trebuie evitată la pacienţii ce primesc epirubicină. Pot fi administrate vaccinuri cu germeni omorâţi sau atenuaţi, dar răspunsul la asemenea vaccinuri poate fi diminuat. Dexverapamilul poate modifica farmacocinetica epirubicinei şi poate creşte efectele sale mielosupresive. Un studiu a constatat că docetaxel poate creşte concentraţiile plasmatice ale metaboliţilor epirubicinei atunci când este administrat imediat după epirubicină. Administrarea concomitentă de interferon α2b poate determina reducerea atât a timpului de înjumătăţire plasmatică prin eliminare, cât şi a clearance-ului total al epirubicinei. Atunci când paclitaxel este administrat înainte de clorhidratul de epirubicină, paclitaxelul poate creşte concentraţiile plasmatice ale epirubicinei şi ale metaboliţilor săi (de exemplu epirubicinol, acesta nefiind toxic sau activ). Administrarea concomitentă de paclitaxel sau docetaxel nu afectează farmacocinetica epirubicinei când epirubicina este administrată înainte de taxani. Un studiu a arătat că clearance-ul paclitaxelului este redus de epirubicină. Această combinaţie poate fi utilizată dacă se utilizează administrarea eşalonată a celor două medicamente. Perfuzia cu epirubicină trebuie efectuată la un interval de cel puţin 24 de ore faţă de cea cu paclitaxel. În cazul unui (pre)tratament cu medicamente care influenţează măduva hematogenă (ca citostatice, sulfonamidă, cloramfenicol, difenilhidantoină, derivaţi de amidopirină, antiretrovirale), trebuie luată în considerare posibilitatea unei tulburări semnificative a hematopoiezei. La pacienţii aflaţi în tratament combiant cu antraciclină şi dexrazoxan poate avea loc creşterea efectului mielosupresiv. Chinina poate accelera distribuţia iniţială de epirubicină din sânge în ţesuturi şi poate influenţa partiţionarea epirubicinei în eritrocite. Cimetidina 400 mg de două ori pe zi administrată înaintea epirubicinei 100 mg/m2 o dată la 3 săptămâni a condus la o intensificare cu 50% a ASC pentru epirubicină şi la o creştere cu 41% a ASC pentru epirubicinol (ultimul p<0,05). ASC a 7-deoxi-doxorubicinol agliconei şi circulaţia sângelui în ficat nu s-au redus, deci rezultatele nu se explică prin reducerea activităţii citocromului P-450. Administrarea cimetidinei trebuie întreruptă pe durata tratamentului cu epirubicină. Trebuie avută în vedere posibilitatea unei perturbări marcate a necesităţilor hematopoietice în cazul unui (pre-) tratament cu medicamente care influenţează măduva osoasă (adică citostatice, sulfonamidă, cloramfenicol, difenilhidantoină, derivat de amidopirină, antiretrovirale).

Sarcina Femeilor aflate la vârsta fertilă li se recomandă să evite apariţia unei sarcini în timpul tratamentului şi să utilizeze metode contraceptive eficace. Datele provenite din studiile non-clinice sugerează că epirubicina poate afecta fătul dacă este administrată la femeia gravidă (vezi pct. 5.3). În condiţiile în care epirubicina este administrată în timpul sarcinii sau dacă pacienta rămâne gravidă în timpul tratamentului, ea trebuie avertizată cu privire la efectul potenţial nociv al medicamentului asupra fătului şi trebuie luată în considerare posibilitatea unei consilieri genetice. Nu sunt disponibile date concludente privind teratogenicitatea epirubicinei. Similar cu alţi agenţi antineoplazici, epirubicina a dovedit proprietăţi mutagenice şi carcinogenice la animale (vezi pct. 5.3). Nu există studii la femeile gravide. Epirubicina trebuie utilizată în timpul sarcinii numai dacă beneficiul scontat justifică riscul potenţial asupra fătului. Alăptarea Nu se ştie dacă epirubicina este excretată în laptele uman. Deoarece multe medicamente, inclusiv alte antracicline sunt excretate în laptele uman şi deoarece există potenţialul ca epirubicina să determine efecte adverse severe la copiii hrăniţi natural, mamele trebuie să întrerupă alăptatul înainte de a lua epirubicină. Fertilitatea Nu sunt disponibile informaţii concludente dacă epirubicina poate afecta fertilitatea umană. Epirubicina poate induce afectare cromozomială în spermatozoizii umani. Bărbaţii ce primesc tratament cu epirubicină trebuie să utilizeze metode eficiente de contracepţie şi să ceară consiliere privind conservarea spermei datorită posibilităţii de infertilitate ireversibilă cauzată de tratament. Atât bărbaţii, cât şi femeile care primesc tratament cu epirubicină trebuie informaţi despre posibilitatea riscului unor efecte adverse asupra reproducerii. Epirubicina poate cauza amenoree sau menopauză prematură la femeile în premenopauză.