RCP · ELOMEN 1000 mg/300 mg

Doze

Pentru administrare intravenoasă și utilizare pe termen scurt numai pentru maximum două zile. Reacţiile adverse pot fi reduse la minimum utilizând cea mai mică doză eficace, pentru cea mai scurtă durată de timp necesară pentru controlul simptomelor. (vezi pct. 4.4).

Adulţi (greutatea >50 kg)

Se administrează un flacon (100 ml) Elomen în perfuzie intravenoasă cu durata de 15 minute la fiecare 6 ore, după cum este necesar. Doza zilnică totală nu trebuie să depășească patru flacoane (400 ml), ceea ce echivalează cu paracetamol 4000 mg (4 g) şi ibuprofen 1200 mg.

Adulţi (greutatea ≤50 kg)

Adulții cu greutatea de 50 kg sau mai mică trebuie să primească doze în funcție de greutatea lor corporală, la o doză de 1,5 ml/kg corp, în perfuzie intravenoasă cu durata de 15 minute la fiecare 6 ore, după cum este necesar. Aceasta echivalează cu o doză maximă unică de 75 ml (eliminați medicamentul rămas în flacon) și o doză zilnică totală de paracetamol de 3000 mg (3 g) și ibuprofen 900 mg.

Copii şi adolescenţi

Elomen este contraindicat la copii şi adolescenţi cu vârsta sub 18 ani (vezi pct. 4.3).

Grupe speciale de populaţie

Vȃrstnici

Stabilirea dozei la un pacient în vârstă trebuie să se facă cu atenție, de obicei începând cu cea mai mică doză din intervalul de doze, reflectând frecvența mai mare a scăderii funcției hepatice, renale sau cardiace, și boala concomitentă sau o altă terapie medicamentoasă.

Persoanele în vârstă prezintă un risc crescut de consecințe grave ale reacțiilor adverse. Dacă un AINS este considerat necesar, trebuie utilizată cea mai mică doză eficace pentru cea mai scurtă durată de timp posibilă. Tratamentul trebuie revizuit la intervale regulate și întrerupt dacă nu se observă niciun beneficiu sau apare intoleranța. În timpul tratamentului cu AINS pacientul trebuie monitorizat în mod regulat pentru hemoragii gastrointestinale.

Insuficienţă renală

La pacienţii cu insuficienţă renală, doza de ibuprofen trebuie administrată cu prudenţă. Acest medicament este contraindicat la pacienții cu insuficiență renală severă (vezi pct. 4.3).

Doza trebuie evaluată în mod individual. La pacienţii cu insuficienţă renală uşoară până la moderată, doza inițială trebuie redusă. Doza trebuie menţinută cât mai scăzută posibil şi utilizată pentru cea mai scurtă durată de timp necesară controlului simptomelor. Funcţia renală trebuie monitorizată (vezi pct. 4.3, 4.4 şi 5.2).

Insuficienţă hepatică

Administrarea de paracetamol în doze mai mari decât cele recomandate poate duce la toxicitate hepatică, chiar insuficiență hepatică și deces. La pacienții cu factori de risc suplimentari pentru toxicitate hepatică, cum ar fi insuficiența hepatocelulară, alcoolismul cronic, malnutriția cronică (rezerve hepatice reduse de glutation) sau deshidratare, doza zilnică maximă nu trebuie să depăşească 3000 mg (3 g) de paracetamol.

Acest medicament este contraindicat la pacienţii cu insuficienţă hepatică severă (vezi pct. 4.3). Un pacient cu simptome și/sau semne care sugerează disfuncție hepatică, sau cu valori anormale ale testelor hepatice, trebuie evaluat pentru apariția unei reacții hepatice mai severe în timpul tratamentului cu ibuprofen, iar Elomen trebuie întrerupt. Dacă apar semne clinice și simptome asociate cu boala hepatică sau dacă apar manifestări sistemice (de exemplu, eozinofilie, erupții cutanate tranzitorii, etc.), Elomen trebuie întrerupt.

Mod de administrare

Elomen trebuie administrat în perfuzie intravenoasă cu durată de 15 minute.

Pentru extragerea soluției, utilizaţi un ac de 0,8 mm (ac măsura 21) și perforaţi în poziție verticală dopul, în punctul indicat.

La pacienții cu o greutate mai mică de 50 kg, pentru care nu este necesar un flacon întreg (100 ml), trebuie perfuzată cantitatea corectă, iar soluția rămasă trebuie eliminată (de asemenea, vezi pct. 6.6).

Ca pentru toate soluţiile perfuzabile disponibile în flacoane din sticlă, trebuie amintit faptul că este necesară monitorizarea atentă, în special la sfârşitul perfuziei, indiferent de calea de perfuzare. Această monitorizare la sfârşitul perfuziei este valabilă, în special pentru perfuzia centrală, pentru a evita embolia gazoasă.

Acest medicament nu trebuie luat împreună cu alte medicamente care conțin paracetamol, ibuprofen, acid acetilsalicilic, salicilați sau oricare alte medicamente antiinflamatoare (AINS), numai dacă medicul recomandă acest lucru. Ibuprofen: Ca și în cazul altor medicamente care conțin ibuprofen, trebuie evitate următoarele combinații cu Elomen: • Grupa dicumarolului: AINS pot creşte efectul anticoagulantelor precum warfarină. Studii experimentale indică faptul că ibuprofenul potenţează efectele warfarinei asupra timpului de sângerare. AINS şi medicamentele din grupa dicumarolului sunt metabolizate de aceeaşi enzimă, CYP2C9. • Medicamente antiagregante plachetare: AINS nu trebuie asociate cu medicamente antiagregante plachetare, cum este ticlopidina, din cauza efectului aditiv de inhibare a funcţiei plachetare (vezi mai jos). • Metotrexat: AINS inhibă secreţia tubulară renală a metotrexatului şi, ca rezultat pot, de asemenea, să apară unele interacţiuni metabolice cu scăderea clearance-ului metotrexatului. Riscul unei potențiale interacțiuni între AINS și metotrexat trebuie, de asemenea, luat în considerare în cazul tratamentului cu metotrexat în doze mici, în special la pacienții cu insuficiență renală. Funcția renală trebuie monitorizată în cazul tratamentului asociat. Se recomandă precauție la administrarea AINS și metotrexatului într-un interval de 24 ore, deoarece nivelul plasmatic de metotrexat poate crește, determinând toxicitate crescută. Astfel, în cazul tratamentului cu metotrexat în doze mari, trebuie evitată întotdeauna prescrierea AINS (vezi mai jos). • Acid acetilsalicilic: administrarea concomitentă de ibuprofen și acid acetilsalicilic nu este recomandată în general, din cauza probabilității crescute de apariție a reacțiilor adverse. Datele experimentale sugerează că ibuprofenul poate inhiba în mod competitiv efectul acidului acetilsalicilic administrat în doză mică asupra agregării plachetare, atunci când sunt utilizate concomitent. Deși există incertitudini cu privire la extrapolarea acestor date la situaţia clinică, nu poate fi exclusă posibilitatea ca utilizarea regulată îndelungată a ibuprofenului să reducă efectul cardioprotector al dozelor mici de acid acetilsalicilic. Niciun efect semnificativ clinic nu trebuie considerat a fi probabil la utilizarea ocazională a ibuprofenului (vezi pct. 5.1). • Litiu: ibuprofenul reduce clearance-ul renal al litiului şi, prin urmare, nivelurile serice ale litiului pot crește. Asocierea trebuie evitată, cu excepţia cazului în care se poate determina frecvent litiul seric cu posibila reducere a dozei de litiu. • Glicozide cardiotonice: AINS pot exacerba insuficienţa cardiacă, pot reduce rata de filtrare glomerulară şi cresc nivelurile plasmatice de glicozidelor cardiotonice (de exemplu, digoxin). • Mifepristonă: teoretic, poate să apară o scădere a eficacităţii medicamentului ca urmare a proprietăţilor antiprostaglandinice a medicamentelor antiinflamatoare nesteroidiene (AINS), inclusiv a acidului acetilsalicilic. Dovezi limitate sugerează faptul că administrarea concomitentă de AINS în ziua în care se administrează prostaglandină, nu influenţează defavorabil efectele mifepristonei sau prostaglandinei asupra maturării colului uterin sau contractilităţii uterine şi nu reduce eficacitatea clinică a medicamentelor utilizate pentru întreruperea sarcinii. • Inhibitori ai ECA şi antagonişti ai angiotensinei II: există un risc crescut de insuficienţă renală acută, de regulă reversibilă, la pacienţii cu afectare a funcţiei renale (de exemplu, pacienţi deshidrataţi şi/sau vârstnici) când tratamentul cu inhibitori ai ECA sau antagonişti ai angiotensinei II este administrat concomitent cu AINS, inclusiv cu inhibitori selectivi de ciclooxigenază-2. Prin urmare, administrarea concomitentă trebuie făcută cu prudenţă la pacienţii cu tulburări renale, în special la vârstnici. Pacienţii trebuie hidrataţi corespunzător şi trebuie luată în considerare o verificare a funcţiei renale după iniţierea tratamentului concomitent şi, de asemenea, în timpul tratamentului la intervale regulate (vezi pct. 4.4). • Beta-blocante: AINS contracarează efectul antihipertensiv al blocantelor beta-adrenergice. • Sulfoniluree: a fost raportată rar hipoglicemie la pacienţi în tratament cu sulfoniluree care utilizează AINS. • Zidovudină: există un risc crescut de hemartroză şi hematoame la pacienţi hemofilici seropozitivi (HIV+) în tratament concomitent cu zidovudină şi ibuprofen. • Antibiotice chinolone: date din studii la animale arată că AINS pot creşte riscul de convulsii asociate cu antibioticele chinolone. Pacienţii tratați concomitent cu AINS şi chinolone pot avea risc crescut de apariţie a convulsiilor. • Tiazide, diuretice tiazidice înrudite şi diuretice de ansă: AINS pot contracara efectul diuretic al furosemidei şi bumetanidei, posibil prin inhibiţia sintezei prostaglandinelor. De asemenea, pot contracara efectul antihipertensiv al tiazidelor. • Diuretice care economisesc potasiul: utilizarea concomitentă poate determina hiperkaliemie. • Aminoglicozide: AINS pot încetini eliminarea renală a aminoglicozidelor. • Inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS): ISRS şi AINS cresc fiecare în parte riscul de sângerare, de exemplu la nivelul tractului gastrointestinal. Acest risc este crescut în terapia combinată. Mecanismul se poate corela cu reducerea captării serotoninei la nivelul plachetelor (vezi pct. 4.4). • Ciclosporină: se consideră că administrarea concomitentă a AINS cu ciclosporina poate crește riscul de toxicitate renală datorită scăderii sintezei de prostaciclină în rinichi. Prin urmare, în eventualitatea tratamentului combinat, funcţia renală trebuie monitorizată atent. • Captopril: studii experimentale indică faptul că ibuprofenul contracarează efectul captoprilului asupra excreţiei sodiului. • Tacrolimus: se consideră că administrarea concomitentă a AINS şi tacrolimus poate să crească riscul de toxicitate renală datorită scăderii sintezei prostaciclinei în rinichi. Prin urmare, în eventualitatea tratamentului combinat, funcţia renală trebuie monitorizată atent. • Corticosteroizi: tratamentul concomitent prezintă risc crescut de ulceraţie sau hemoragie gastrointestinală. • Inhibitori ai CYP2C9: utilizare concomitentă de ibuprofen cu inhibitori ai CYP2C9 poate creşte expunerea la ibuprofen (substrat pentru CYP2C9). Într-un studiu cu voriconazol şi fluconazol (inhibitori ai CYP2C9), s-a arătat o creştere a expunerii la S(+)-ibuprofen cu aproximativ 80 până la 100%. Trebuie luată în considerare o reducere a dozei de ibuprofen când se administrează concomitent inhibitori puternici ai CYP2C9, în special când se administrează doze mari de ibuprofen cu voriconazol sau fluconazol. • Fenitoină: nivelurile plasmatice ale fenitoinei pot fi crescute în cazul tratamentului concomitent cu ibuprofen și, astfel, riscul de toxicitate poate crește. • Probenecid şi sulfinpirazonă: medicamentele care conţin probenecid sau sulfinpirazonă pot ȋntȃrzia excreţia ibuprofenului. • Extracte din plante: Ginkgo biloba poate potenţa riscul de sângerare al AINS. Paracetamol: • Probenecidul inhibă legarea paracetamolului de acidul glucuronic, ducând astfel la o reducere a clearance-ului paracetamolului cu un factor de aproximativ 2 și conduce la o toxicitate mai ridicată. La pacienţi care iau concomitent probenecid, doza de paracetamol trebuie redusă. • Medicamentele inductoare enzimatice, cum sunt unele antiepileptice (fenitoină, fenobarbital, carbamazepină), scad ASC plasmatică a paracetamolului la aproximativ 60%. Alte substanţe cu proprietăţi inductoare enzimatice (de exemplu, rifampicină, sunătoare (Hypericum perforatum)) pot, de asemenea, să ducă la scăderea concentraţiilor plasmatice ale paracetamolului. În plus, riscul de afectare hepatică în timpul tratamentului cu doza maximă recomandată de paracetamol este probabil mai mare la pacienţii care primesc medicamente inductoare enzimatice. • Zidovudina poate afecta metabolizarea paracetamolului și invers, aspect care se poate adăuga toxicității ambelor medicamente. • Medicamente anticoagulante (warfarina) – poate fi necesară reducerea dozei dacă paracetamolul și anticoagulantele sunt luate pentru o perioadă prelungită de timp. • A fost raportată toxicitate hepatică severă la doze terapeutice sau supradozări moderate de paracetamol în cazul pacienților tratați doar cu izoniazidă sau cu alte medicamente pentru tuberculoză. • Paracetamolul poate afecta farmacocinetica cloramfenicolului. Prin urmare, se recomandă determinarea nivelului cloramfenicolului în plasmă în cazul în care se utilizează tratamentul combinat cu cloramfenicol injectabil. • Alcoolul etilic potenţează toxicitatea paracetamolului, probabil prin inducerea formării de produși hepatotoxici derivați ai paracetamolului. • Este necesară prudenţă atunci când paracetamol este utilizat concomitent cu flucloxacilină, deoarece administrarea concomitentă a fost asociată cu acidoză metabolică cu decalaj anionic ridicat, în special la pacienţii cu factori de risc (vezi pct. 4.4). Efecte asupra testelor de laborator Consumul de paracetamol poate modifica testele acidului uric care utilizează acid fosfotungstic şi testele glicemiei care utilizează glucozo-oxidazo-peroxidază. Copii şi adolescenţi Studiile de interacțiune au fost efectuate numai la adulți.

Sarcina Nu există experiență privind utilizarea acestui medicament la femeie în timpul sarcinii deoarece (componenta) ibuprofen din Elomen este contraindicat pentru utilizare în trimestrul trei de sarcină (vezi mai jos). Pentru ibuprofen Inhibarea sintezei de prostaglandine poate avea o influenţă negativă asupra sarcinii şi/sau a dezvoltării embrionare/fetale. Datele din studii epidemiologice sugerează o creştere a riscului de avort spontan, malformaţii cardiace şi gastroschizis după utilizarea unui inhibitor al sintezei de prostaglandină la începutul sarcinii. Riscul absolut de malformaţii cardiovasculare a crescut de la mai puţin de 1% la aproximativ 1,5%. Se presupune că riscul creşte în raport cu doza şi durata tratamentului. La animale, administrarea unui inhibitor al sintezei de prostaglandină a avut ca rezultat un număr crescut al pierderilor pre- şi post-implant şi al deceselor embrio-fetale. În plus, la animalele cărora li s-a administrat un inhibitor al sintezei de prostaglandină în timpul organogenezei, a fost raportată creşterea incidenţei diverselor malformaţii, inclusiv cardiovasculare. Începând cu săptămâna 20 de sarcină, utilizarea Elomen 1000 mg/300 mg soluţie perfuzabilă poate provoca oligohidramnios, care apare în caz de disfuncţie renală fetală. Poate apărea la scurt timp după iniţierea tratamentului şi, de obicei, este reversibil după întreruperea tratamentului. În plus, în al doilea trimestru de sarcină au fost raportate cazuri de constricție a canalului arterial, cele mai multe dintre acestea fiind rezolvate după încetarea tratamentului. De aceea, în primul şi al doilea trimestru de sarcină, Elomen 1000 mg/300 mg soluţie perfuzabilă nu trebuie administrat decât dacă este absolut necesar. Dacă Elomen 1000 mg/300 mg soluţie perfuzabilă se utilizează de o femeie care încearcă să conceapă un copil sau în primul şi al doilea trimestru de sarcină, doza trebuie să fie cât mai mică posibil, iar durata tratamentului să fie cât mai scurtă. Începând cu săptămâna 20 de sarcină, monitorizarea prenatală pentru oligohidramnios și constricția canalului arterial trebuie luată în considerare timp de câteva zile după expunerea la Elomen 1000 mg/300 mg soluţie perfuzabilă. Administrarea Elomen 1000 mg/300 mg soluţie perfuzabilă trebuie întreruptă dacă se constată oligohidramnios sau constricția canalului arterial. În al treilea trimestru de sarcină, toţi inhibitorii sintezei de prostaglandină pot expune fătul la: - toxicitate cardiopulmonară (constricție/închiderea prematură a canalului arterial şi hipertensiune pulmonară); - disfuncţie renală care poate progresa la insuficiență renală cu oligohidramnios mama şi nou-născutul, la sfârşitul sarcinii, la: - o posibilă prelungire a timpului de sângerare, un efect antiagregant care poate să apară chiar şi la doze foarte mici. - inhibarea contracţiilor uterine, cu întârzierea apariției nașterii sau prelungirea travaliului. În consecinţă, Elomen este contraindicat în trimestrul trei de sarcină (vezi pct. 4.3 şi 5.3). Pentru paracetamol Un număr mare de date obţinute la femei gravide nu au indicat prezenţa malformaţiilor şi nici a toxicităţii feto/neonatale. Rezultatele studiilor epidemiologice privind dezvoltarea nervoasă a copiilor expuși la paracetamol in utero sunt neconcludente. Paracetamolul poate fi utilizat în timpul sarcinii, dacă acest lucru este necesar clinic, cu toate acestea trebuie utilizată cea mai mică doză eficace, pe cea mai scurtă durată de timp posibilă şi cu cea mai mică frecvenţă de administrare posibilă. Alăptarea Paracetamolul este excretat în laptele matern, dar nu într-o cantitate semnificativă clinic, iar datele disponibile publicate nu contraindică alăptarea dacă nu se depășește doza recomandată. Ibuprofen și metaboliții săi pot trece în cantități foarte mici în laptele matern. La doze terapeutice în tratament pe termen scurt, riscul de afectare a sugarului este puţin probabil. Având în vedere dovezile de mai sus, nu este necesară întreruperea alăptării, pentru un tratament pe termen scurt cu doza recomandată din acest medicament. Fertilitatea Utilizarea medicamentului poate afecta fertilitatea la femeie și nu este recomandat la femei care încearcă să rămână gravide. La femeile care nu reușesc să rămână gravide sau care urmează proceduri de investigare a fertilității, trebuie luată în considerare întreruperea tratamentului.