RCP · CANZENO HCT 8 mg/12,5mg

Doze

Doza recomandată de CANZENO HCT este de un comprimat, o dată pe zi.

Se recomandă stabilirea treptată a dozelor pentru fiecare substanţă activă în parte (candesartan cilexetil şi hidroclorotiazidă). Atunci când este adecvat din punct de vedere clinic, poate fi luată în considerare trecerea de la monoterapie la administrarea CANZENO HCT. Se recomandă stabilirea treptată a dozei de candesartan cilexetil, atunci când se face trecerea de la monoterapia cu hidroclorotiazidă. CANZENO HCT poate fi administrat pacienţilor a căror tensiune arterială nu este controlată optim prin monoterapia cu candesartan cilexetil, hidroclorotiazidă sau prin administrarea de CANZENO HCT care conţine substanţele active la cele mai mici doze.

Cea mai mare parte a efectului antihipertensiv se obţine, de regulă, după 4 săptămâni de la iniţierea tratamentului (vezi pct 4.3, 4.4, 4.5 şi 5.1).

Grupe speciale de pacienţi

Vârstnici

Nu este necesară ajustarea dozei la pacienţii vârstnici.

Depleţie volemică

Se recomandă stabilirea treptată a dozei de candesartan cilexetil la pacienţii cu risc de hipotensiune arterială, cum sunt pacienţii cu suspiciune de depleţie volemică (pentru aceşti pacienţi, se poate lua în considerare o doză iniţială de 4 mg candesartan cilexetil).

Insuficienţă renală

La pacienții cu insuficienţă renală uşoară şi moderată (clearance al creatininei de 30-80 ml/min/1,73 m2 suprafaţă corporală (SC)), este recomandată creșterea treptată a dozei. CANZENO HCT este contraindicat la pacienţii cu insuficienţă renală severă (clearance-ul creatininei < 30 ml/min şi 1,73 m² suprafaţă corporală) (vezi pct. 4.3).

Insuficienţă hepatică

La pacienţii cu insuficienţă hepatică cronică uşoară până la moderată se recomandă ca doza de candesartan cilexetil să fie crescută treptat.

este contraindicat la pacienţii cu insuficienţă hepatică severă şi/sau colestazăCANZENO HCT (vezi pct. 4.3).

Copii şi adolescenţi

Siguranţa şi eficacitatea CANZENO HCT nu au fost stabilite la copii şi adolescenţi cu vârsta sub 18 ani. Nu sunt disponibile date.

Mod de administrare

Administrare orală

CANZENO HCT poate fi administrat cu sau fără alimente.

Biodisponibilitatea candesartanului nu este influenţată de alimente.

Nu există interacţiuni clinic semnificative între hidroclorotiazidă şi alimente.

Datele provenite din studii clinice au evidenţiat faptul că blocarea dublă a sistemului renină- angiotensină-aldosteron (SRAA), prin administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II sau aliskirenului, este asociată cu frecvenţă mai mare a reacţiilor adverse, cum sunt hipotensiunea arterială, hiperkaliemia şi funcţia renală afectată (inclusiv insuficienţă renală acută), comparativ cu administrarea unui singur medicament care acţionează asupra SRAA (vezi pct. 4.3, 4.4 şi 5.1). În studiile clinice de farmacocinetică, s-au testat în vederea evaluării posibilelor interacţiuni următoarele substanţe: warfarină, digoxină, contraceptive orale (adică etinilestradiol/levonorgestrel), glibenclamidă şi nifedipină. În aceste studii nu s-au observat interacţiuni farmacocinetice cu semnificaţie clinică. Efectul de depleţie a potasiului determinat de hidroclorotiazidă poate fi potenţat de alte medicamente care au capacitatea de a cauza pierderi de potasiu şi hipopotasemie (de exemplu alte diuretice care duc la creşterea excreţiei de potasiu, laxative, amfotericină, carbenoxolonă, penicilină G sodică, derivaţi de acid salicilic, corticosteroizi, ACTH). Administrarea concomitentă de CANZENO HCT cu diuretice care economisesc potasiu, suplimente de potasiu, substituenţi de sare care conţin potasiu sau alte medicamente care pot creşte potasemia (de exemplu heparină sodică, co-trimoxazol, cunoscut și sub numele de trimetoprim/sulfametoxazol) poate duce la creşteri ale potasemiei. Potasemia trebuie monitorizată corespunzător (vezi pct. 4.4). Hipopotasemia şi hipomagnezemia induse de diuretice reprezintă factori de susceptibilitate pentru posibilele efecte cardiotoxice ale glicozidelor digitalice şi ale medicamentelor antiaritmice. Se recomandă monitorizarea periodică a potasemiei atunci când CANZENO HCT este administrat concomitent cu astfel de medicamente, precum şi cu următoarele medicamente care pot induce torsada vârfurilor: • antiaritmice clasa Ia (de exemplu chinidină, hidrochinidină, disopiramidă) • antiaritmice clasa III (de exemplu amiodaronă, sotalol, dofetilidă, ibutilidă) • unele antipsihotice (de exemplu tioridazină, clorpromazină, levomepromazină, trifluoperazină, ciamemazină, sulpiridă, sultopridă, amisulpridă, tiapridă, pimozidă, haloperidol, droperidol) • alte medicamente (de exemplu bepridil, cisapridă, difemanil, eritromicină i.v., halofantrină, ketanserină, mizolastin, pentamidină, sparfloxacină, terfenadină, vincamină i.v.) S-au raportat creşteri reversibile ale concentraţiei plasmatice a litiului şi ale toxicităţii litiului în cazul administrării concomitente de litiu cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (ECA) sau hidroclorotiazidă. Un efect similar a fost raportat şi în cazul ARA II. Utilizarea candesartanului şi hidroclorotiazidei concomitent cu litiu nu este recomandată. În cazul în care utilizarea concomitentă se dovedeşte a fi necesară, se recomandă monitorizarea atentă a concentraţiilor plasmatice de litiu. Atunci când ARA II sunt administraţi concomitent cu medicamente antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) (adică inhibitori selectivi COX-2, acid acetilsalicilic (> 3 g pe zi) şi antiinflamatoare nesteroidiene neselective), se poate produce atenuarea efectului antihipertensiv. Similar inhibitorilor ACE, utilizarea concomitentă a ARA II şi AINS poate duce la un risc crescut de deteriorare a funcţiei renale, incluzând posibilă insuficienţă renală acută şi la o creştere a potasemiei, în special la pacienţii cu disfuncţie renală preexistentă. Administrarea concomitentă trebuie efectuată cu prudenţă, în special la pacienţii vârstnici. Pacienţii trebuie hidrataţi corespunzător şi trebuie să se ia în considerare monitorizarea funcţiei renale la începutul tratamentului concomitent şi, ulterior, periodic. Efectele diuretic, natriuretic şi antihipertensiv ale hidroclorotiazidei sunt atenuate de AINS. Absorbţia hidroclorotiazidei este redusă de colestipol şi colestiramină. Efectul relaxantelor musculare nedepolarizante (de exemplu tubocurarină) poate fi potenţat de către hidroclorotiazidă. Diureticele tiazidice pot creşte calcemia ca urmare a excreţiei renale reduse. În cazul în care trebuie prescrise suplimente de calciu sau vitamina D, trebuie monitorizată calcemia, iar doza trebuie să fie ajustată corespunzător. Efectul hiperglicemic al beta-blocantelor şi diazoxidei poate fi accentuat de către tiazide. Medicamentele anticolinergice (de exemplu atropină, biperiden) pot creşte biodisponibilitatea diureticelor tiazidice, prin reducerea motilităţii gastrointestinale şi a vitezei de golire gastrică. Tiazidele pot creşte riscul de reacţii adverse la amantadină. Tiazidele pot reduce excreţia renală a medicamentelor citotoxice (de exemplu ciclofosfamidă, metotrexat), crescând astfel efectul mielosupresor al acestora. Hipotensiunea arterială ortostatică poate fi agravată de consumul concomitent de alcool etilic sau utilizarea concomitentă de barbiturice sau anestezice. Tratamentul cu diuretice tiazidice poate modifica toleranţa la glucoză. Poate fi necesară ajustarea dozei medicamentelor antidiabetice, incluzând insulina. Metformina trebuie utilizată cu precauţie din cauza riscului de acidoză lactică, indusă de posibila insuficienţă renală funcţională legată de administrarea de hidroclorotiazidă. Hidroclorotiazida poate determina scăderea răspunsului arterial la aminele vasopresoare (de exemplu adrenalină), însă nu suficient pentru a exclude un efect hipertensiv. Hidroclorotiazida poate creşte riscul de insuficienţă renală acută, în special în cazul administrării concomitente de doze mari de substanţe de contrast care conţin iod. Tratamentul concomitent cu ciclosporină poate creşte riscul de hiperuricemie şi complicaţii de tip gutos. Tratamentul concomitent cu baclofen, amifostin, antidepresive triciclice sau neuroleptice poate duce la accentuarea efectului antihipertensiv şi poate provoca hipotensiune arterială.

Sarcina Antagonişti ai receptorilor angiotensinei II (ARA II) Utilizarea antagoniştilor receptorilor angiotensinei II (ARA II) nu este recomandată în primul trimestru de sarcină (vezi pct. 4.4). Utilizarea ARA II în al doilea şi al treilea trimestru de sarcină este contraindicată (vezi pct. 4.3 şi 4.4). Dovezile epidemiologice privind riscul de teratogenitate în urma expunerii la inhibitori ai ECA în primul trimestru de sarcină nu au fost concludente; cu toate acestea, o uşoară creştere a riscului nu poate fi exclusă. Deşi nu există date epidemiologice provenite din studii controlate privind riscul tratamentului cu ARA II, riscuri similare pot exista pentru această clasă de medicamente. Cu excepţia cazurilor în care continuarea tratamentului cu ARA II este considerată esenţială, pacientele care intenţionează să rămână gravide trebuie să treacă la un tratament antihipertensiv alternativ cu medicamente care au un profil de siguranţă cunoscut pentru utilizarea în sarcină. Când este diagnosticată sarcina, trebuie oprit imediat tratamentul cu ARA II şi, dacă este cazul, trebuie instituit un tratament alternativ. Se cunoaşte că expunerea la ARA II în timpul celui de-al doilea şi al treilea trimestru de sarcină induce toxicitate fetală la om (diminuare a funcţiei renale, oligoamnios, întârziere a osificării craniene) şi toxicitate neonatală (insuficienţă renală, hipotensiune arterială, hiperpotasemie) (vezi şi pct. 5.3). În cazul în care expunerea la ARA II a avut loc începând cu cel de-al doilea trimestru de sarcină, se recomandă verificarea ecografică a funcţiei renale şi a craniului. Sugarii ai căror mame au utilizat ARA II trebuie monitorizaţi atent din punct de vedere al apariţiei hipotensiunii arteriale (vezi şi pct. 4.3 şi 4.4). Hidroclorotiazidă Există o experienţă limitată în ceea ce priveşte administrarea hidroclorotiazidei în timpul sarcinii, în special în primul trimestru de sarcină. Datele provenite din studii la animale sunt insuficiente. Hidroclorotiazida traversează bariera feto-placentară. Pe baza mecanismului farmacologic de acţiune al hidroclorotiazidei, utilizarea sa în timpul celui de-al doilea şi al treilea trimestru de sarcină poate compromite circulaţia fetoplacentară şi poate determina efecte fetale şi neonatale, cum sunt icter, tulburări electrolitice şi trombocitopenie. Hidroclorotiazida nu trebuie utilizată pentru tratamentul edemelor gestaţionale, hipertensiunii arteriale gestaţionale sau preeclampsiei din cauza riscului de scădere a volumului plasmatic şi de hipoperfuzie placentară, fără niciun efect benefic asupra evoluţiei bolii. Hidroclorotiazida nu trebuie utilizată pentru tratamentul hipertensiunii arteriale esenţiale la gravide, cu excepţia cazurilor rare în care nu poate fi utilizat un alt tratament. Alăptarea Antagonişti ai receptorilor angiotensinei II (ARA II) Deoarece nu sunt disponibile informaţii privind utilizarea de candesartan cilexetil/hidroclorotiazidă în timpul alăptării, nu se recomandă utilizarea CANZENO HCT, fiind preferabil un alt tratament, cu un profil de siguranţă mai bine stabilit în ceea ce priveşte utilizarea în timpul alăptării, în special dacă este vorba de alăptarea unui nou-născut sau a unui sugar născut prematur. Hidroclorotiazidă Hidroclorotiazida se elimină în cantităţi mici în laptele uman. În doze mari, tiazidele determină un efect diuretic intens, putând inhiba secreţia lactată. Nu se recomandă utilizarea CANZENO HCT în timpul alăptării.