Fișă tehnică · Timonil 100 mg/5 ml suspensie orală 100 mg/5 ml, suspensie orală

Doze şi mod de administrare

Ori de câte ori este posibil, înainte de a decide începerea tratamentului, pacienţii de origine Thai şi chineză Han trebuie testaţi în vederea depistării HLA-B* 1502, deoarece prezenţa acestei alele este un indicator de risc crescut de apariţie a sindromului Stevens-Johnson (SSJ) sever asociat utilizării carbamazepinei (Consultaţi informaţiile despre testarea genetică şi reacţiile cutanate la pct. 4.4). Doze TIMONIL se administrează oral, cu o cantitate suficientă de lichid, indiferent de orarul meselor, uzual în 2-3 doze divizate. Deoarece administrarea unei doze de carbamazepină în formă lichidă va determina o concentraţie plasmatică maximă mai crescută decât administrarea aceleaşi doze sub formă de comprimate, tratamentul cu TIMONIL se începe gradat, adaptat individual, cu o doză iniţială mică, unică, în funcţie de tipul şi severitatea tabloului clinic. După aceea, doza este crescută lent până la doza de întreţinere cea mai eficientă, pentru a evita apariţia reacţiilor adverse asupra SNC, cum sunt ameţelile şi letargia. În general, doza zilnică se administrează în mai multe prize. În unele cazuri s-a dovedit eficientă împărţirea dozei zilnice totale în 4-5 prize separate. Schimbarea terapiei de la comprimate la forma lichidă se realizează prin administrarea aceleiaşi doze totale divizată în mai multe doze mai scăzute. Doza zilnică uzuală este de 400 - 1200 mg carbamazepină. De regulă, nu trebuie depăşită o doză totală zilnică de 1600 mg carbamazepină, deoarece la doze mari reacţiile adverse apar mai frecvent. Doza terapeutică trebuie ajustată, în special în terapia combinată, prin determinarea nivelurilor plasmatice şi în funcţie de eficacitatea clinică. Experienţa a evidenţiat faptul că nivelul terapeutic al carbamazepinei este cuprins între 4 şi 12 micrograme/ml. În unele cazuri individuale, doza necesară poate fi diferită de doza iniţială recomandată şi de dozele de întreţinere recomandate (de exemplu, când metabolismul medicamentului este accelerat datorită inducţiei enzimatice sau datorită interacţiunilor medicamentoase în terapia combinată). Carbamazepina este de preferat a fi folosită în monoterapie pentru tratamentul epilepsiei. Tratamentul trebuie supravegheat de către un medic specialist, cu experienţă în tratamentul epilepsiei. Dacă tratamentul se schimbă de la un alt antiepileptic pentru a folosi carbamazepină, doza medicamentului antiepileptic care va fi întrerupt, se va reduce gradat. Se recomandă următoarele doze: Epilepsie: Se recomandă o creştere treptată a dozelor cu ajustarea individuală a schemei de tratament în funcţie de starea clinică a pacientului. Determinarea concentraţiei plasmatice a carbamazepinei poate fi utilă în stabilirea dozei optime. Adulţi: Doza iniţială recomandată este de 200 - 400 mg pe zi (100-200 mg o dată sau de două ori pe zi, 5-10 ml TIMONIL suspensie orală), care se măreşte treptat până la o doză zilnică de întreţinere de 800 -1200 mg pe zi (40-60 ml TIMONIL suspensie orală), administrată în trei doze. În unele cazuri doze de 1600 mg sau chiar 2000 mg pot fi necesare. La vârstnici: este necesară ajustarea dozelor, datorită potenţialelor interacţiuni medicamentoase, schema terapeutică fiind atent selectată la această grupă de vârstă. Copii: În general, pentru copii doza medie de întreţinere este de 10 - 20 mg/kg greutate corporală şi zi, divizată în mai multe prize. Se recomandă următoarea schemă de dozare: doză zilnică iniţială* doză zilnică de întreţinere* până la 1 an 1 dată 100 mg o dată 100 - 200 mg (5-10 ml suspensie orală pe zi) 1 - 5 ani

1 - 2 ori câte 100 mg

2 ori câte 100 - 200 mg (10-20 ml suspensie orală pe zi)

6 - 10 ani

2 ori câte 100 mg

3 ori câte 100 – 200 mg (20-30 ml suspensie orală pe zi, administraţi în doze divizate)

11 - 15 ani

2 - 3 ori câte 100 mg

3 ori câte 200 – 300 mg sau 3 - 5 ori câte 200 mg (30-50 ml pe zi, administraţi în doze divizate)

* o măsură dozatoare conţine 5 ml suspensie orală cu un conţinut de 100 mg carbamazepină. La copiii cu vârsta sub 4 ani se recomandă, pe baza experienţei clinice, să se înceapă, de preferinţă, cu o doză zilnică de 20 - 60 mg (1-3 ml TIMONIL suspensie orală). Această doză zilnică poate fi mărită o dată la două zile cu 20 – 60 mg carbamazepină, până la atingerea dozei terapeutice necesare. Totuşi, nu trebuie să se depăşească limitele de dozare indicate mai sus. Pe baza experienţei clinice, la copii cu vârsta peste 4 ani, doza iniţială poate fi de 100 mg carbamazepină pe zi (5 ml TIMONIL suspensie orală). Această doză poate fi crescută din două în două zile sau o dată pe săptămână cu până la 100 mg carbamazepină pe zi, până când este atinsă doza terapeutică. Totuşi, nu trebuie să se depăşească limitele de dozare indicate mai sus. Când este posibil TIMONIL este de preferat să fie administrat în monoterapie în tratamentul epilepsiei. În cazul asocierii TIMONIL la alte antiepileptice existente în tratamentul unui pacient cu epilepsie, doza de TIMONIL se creşte treptat în timp ce medicaţia concomitentă se menţine sau se ajustează în mod corespunzător. Nevralgia de trigemen, nevralgia de glosofaringian: Se începe cu o doză iniţială recomandată de 200-400 mg carbamazepină (10-20 ml TIMONIL suspensie orală), până la dispariţia durerii, apoi cu o doză medie de 400-800 mg carbamazepină (în 3-4 prize). În unele cazuri este posibil să se continue tratamentul cu o doză de întreţinere mai scăzută de 400 mg carbamazepină (în 1-2 prize). La pacienţii vârstnici şi la cei sensibili este suficientă o doză iniţială de 200 mg carbamazepină/zi (10-20 ml TIMONIL suspensie orală). Neuropatia diabetică: Doza medie zilnică este de 600 mg carbamazepină, în cazuri excepţionale poate fi mai mare de 1200 mg, administrată în 3 prize. Convulsii non-epileptice în scleroza multiplă: Doza medie zilnică este de 400 –800 mg carbamazepină administrată în 2-4 prize. Prevenirea crizelor la pacienţii cu sindrom de sevraj din dezalcoolizare: Doza medie zilnică este de 600 mg carbamazepină în 3 prize. În cazuri severe, doza poate fi mărită în primele zile până la 1200 mg carbamazepină, administrată în 3 prize. Nu se recomandă asocierea medicamentului TIMONIL cu sedative/hipnotice. Totuşi, în funcţie de nevoia pacientului, TIMONIL poate fi asociat cu alte medicamente utilizate în tratamentul sindromului de sevraj alcoolic. Concentraţiile plasmatice de carbamazepină trebuie să fie verificate periodic. Având în vedere posibilele reacţii adverse la nivelul sistemului nervos central şi vegetativ, este recomandată monitorizarea clinică atentă (vezi pct. 4.8). Profilaxia tulburărilor maniaco-depresive la pacienţii care nu răspund la terapia cu litiu: Doza iniţială este de 100-200 mg zilnic, divizată în mai multe prize, crescând treptat până la controlul adecvat al simptomatologiei sau până la atingerea unei doze totale de 1600 mg/zi, administrată în mai multe prize. Doza uzuală de întreţinere este de 400-600 mg carbamazepină/zi (20-30 ml TIMONIL suspensie orală), administrată în 3-4 prize. Tratamentul perioadelor maniacale: De obicei este suficientă o doză iniţială de 900 mg carbamazepină. Se recomandă împărţirea acesteia în două doze individuale diferite, doza mai mare fiind administrată seara. Se recomandă ca tratamentul cu această doză să dureze mai multe săptămâni, înainte de a reduce doza.

În orice caz se recomandă ca doza să fie adaptată în funcţie de reacţia individuală a pacientului. La pacienţii cu afecţiuni hepatice, renale, cardiovasculare severe: este necesară reducerea dozelor. La pacienţii cu boli severe cardiovasculare, hepatice sau renale şi la pacienţii în vârstă se recomandă o doză mai scăzută. Mod de administrare Suspensia orală trebuie bine agitată înainte de administrare pentru omogenizare. Suspensia se administrează indiferent de orarul meselor, cu o cantitate suficientă de lichid (de ex. 1 pahar cu apă). Durata tratamentului depinde de indicaţia şi de reacţia de răspuns individuală a pacientului. Administrarea medicamentului nu trebuie să fie oprită de către pacient din proprie iniţiativă. Durata tratamentului este diferită de la caz la caz şi este stabilită de către medicul terapeut. Tratamentul antiepileptic este un tratament de lungă durată. Se recomandă ca un medic specialist cu experienţă în tratamentul epilepsiei să decidă, de la caz la caz, cu privire la începerea, durata şi întreruperea administrării de TIMONIL. Ca urmare a unor examene amănunţite, în cazul pacienţilor care nu prezintă crize epileptice, nu se recomandă schimbarea medicamentului fără indicaţii medicale prealabile, deoarece pot apărea recidive ale crizelor sau intoxicaţii chiar şi în cazul oscilaţiilor mici ale nivelului plasmatic. În general, reducerea dozei sau oprirea tratamentului nu trebuie luată în considerare decât atunci când crizele epileptice nu au mai apărut de cel puţin 2-3 ani. Tratamentul trebuie întrerupt în mod treptat, prin reducerea gradată a dozei timp de 1-2 ani. La copii, în perioada de întrerupere a tratamentului se poate păstra aceeaşi doză zilnică (deoarece, prin creşterea în greutate, doza de carbamazepină/kg scade), atât timp cât pe electroencefalogramă nu se observă modificări. În tratamentul nevralgiei s-a dovedit eficace administrarea unei doze de întreţinere, doar până la dispariţia durerii timp de câteva săptămâni. Doza trebuie apoi redusă treptat, cu atenţie pentru a ne asigura că o remisiune spontană nu a apărut între timp. Dacă durerea reapare, trebuie continuat cu doza de întreţinere iniţială. Acelaşi lucru este valabil şi pentru durata tratamentului în crizele dureroase din neuropatia diabetică şi convulsiile non-epileptice din scleroza multiplă. În tratamentul sindromului de sevraj din dezalcoolizare, tratamentul cu TIMONIL trebuie oprit după 7-10 zile prin reducerea treptată a dozei. Profilaxia tulburărilor maniaco-depresive este un tratament de lungă durată.

Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune

Efectul carbamazepinei asupra concentraţiilor plasmatice ale altor medicamente Carbamazepina induce sistemul citocromului P450, predominant izoenzima CYP 3A4, astfel încât concentraţiile plasmatice ale substanţelor degradate pe calea sistemului citocromului P 450, folosind izoenzima CYP 3A4, pot fi reduse şi doza acestora este posibil să fie mai mică faţă de necesităţile clinice, necesitând ajustare corespunzătoare. Efectul inductor al carbamazepinei poate persista timp de aproximativ două săptămâni după oprirea tratamentului. Aceasta se aplică pentru următoarele medicamente ce se metabolizează prin hidroxilare microzomială folosind citocromul P450: analgezice (buprenorfin, fentanil, metadonă, paracetamol, fenazonă, tramadol); antihelmintice (albendazol, praziquantel); alte anticonvulsivante (clonazepam, etosuximidă, felbamat, fenitoină, primidonă, lamotrigină, tiagabin, topiramat, acid valproic, oxcarbazepină, zonisamid). Pentru a evita intoxicarea cu fenitoină şi concentraţiile subterapeutice de carbamazepină, se recomandă ajustarea concentraţiilor plasmatice ale fenitoinei la 13 micrograme/ml înainte de a institui tratamentul adjuvant cu carbamazepină. benzodiazepine (alprazolam, clobazam, midazolam – cu rezultatul că pacienţii pot să nu mai răspundă la midazolam); antiemetice (aprepitant, ondansetron); bronhodilatatoare, antiastmatice (teofilină);

neuroleptice tipice (haloperidol, bromperidol, tioridazină) şi neuroleptice atipice (clozapină, olanzapină, paliperidonă, risperidonă, quetiapină, aripiprazol, ziprasidonă); antidepresive (bupropionă, citalopram, mianserină, mirtazapină, nefazodonă, sertralină, trazodonă), antidepresive triciclice, de ex. imipramină, amitriptilină, nortriptilină, clomipramin); tetracicline (de ex. doxiciclina); hormoni tiroidieni (levotiroxină); antimicotice (de exemplu caspofungină, derivaţi de azole cum sunt voriconazolul, itraconazolul, cu rezultatul că pacienţii pot să nu mai răspundă la antimicotice). În cazul pacienţilor trataţi cu voriconazol sau itraconazol, se recomandă utilizarea unor anticonvulsivante alternative. antineoplazice: ciclofosfamidă, imatinib, lapatinib, temsirolimus toremifen; inhibitori de protează folosiţi în tratamentul infecţiei HIV (de ex. indinavir, saquinavir, ritonavir); medicamente cardiovasculare: blocanţi de canale de calciu (de tip dihidropiridinic, de exemplu felodipină, isradipină, nimodipină), digoxin, simvastatină, atorvastatină, lovastatină, cerivastatină, ivabradină; corticosteroizi (prednisolon, dexametazonă); anticoagulante (warfarina, fenprocumon, dicumarol, acenocumarol); contraceptive hormonale; dacă se administrează pilula anticoncepţională pot să apară sângerări bruşte intermenstruale şi atenuarea acţiunii contraceptivelor hormonale (de exemplu, eşecul contracepţiei). Trebuie să fie recomandate alte metode contraceptive, nehormonale. imunosupresoare (ciclosporină, everolimus, sirolimus, tacrolimus); altele (flunarizină, gestrinonă, metilfenidat, propranolol, quinidină; terapie de înlocuire hormonală (estrogeni şi progesteroni) tadalafil, tibolonă, rifabutin.

La administrarea concomitentă cu carbamazepină, concentraţia plasmatică a fenitoinei poată să crească sau să scadă, determinând în cazul creşterii concentraţiei plasmatice stări de confuzie care, în cazuri excepţionale, pot ajunge până la comă. Nivelul plasmatic al mefenitoinei este crescut în rare cazuri de asocierea cu carbamazepină. În administrarea concomitentă, carbamazepina poate să scadă concentraţia plasmatică a bupropionului şi să crească concentraţia plasmatică a metabolitului său hidroxibupropion şi astfel să determine reducerea eficacităţii clinice şi a siguranţei bupropionului. La administrarea concomitentă, carbamazepina poate să scadă concentraţia plasmatică a trazodonului; totuşi se pare că potenţează efectul antidepresiv al trazodonului. Administrarea carbamazepinei poate determina accelerarea metabolizării zotepinei. Asocieri care determină creşterea concentraţie plasmatice a carbamazepinei Carbamazepina este metabolizată de sistemul citocromului P 450 (predominant de izoenzima CYP 3A4). Asocierea cu inhibitori ai izoenzimei CYP3A4, a citocromului P 450 determină creşterea concentraţiei plasmatice, cu risc crescut de apariţie a reacţiilor adverse (de exemplu ameţeli, ataxie, oboseală, diplopie). În mod similar întreruperea administrării unui inductor al izoenzimei CYP3A4 duce la scăderea ratei de metabolism a carbamazepinei, cu creşterea nivelului său plasmatic. Din acest motiv, concentraţia plasmatică de carbamazepină trebuie monitorizată pentru a preveni apariţia acestor simptome, iar doza trebuie redusă dacă este necesar. Medicamentele care pot creşte concentraţia plasmatică a carbamazepinei sunt: analgezice: ibuprofen, dextropropoxifen/propoxifen – combinaţia cu dextropropoxifen poate conduce la toxicitatea carbamazepinei; antiepileptice: stiripentol, vigabatrin; antibiotice macrolide (de exemplu eritromicină, troleandomicină, josamicină, claritromicină), ciprofloxacină; antimicotice derivaţi de azole (cum ar fi itraconazol, ketoconazol, fluconazol, voriconazol). În cazul pacienţilor trataţi cu voriconazol sau itraconazol, se recomandă utilizarea unor anticonvulsivante alternative antagonişti de calciu (de exemplu verapamil, diltiazem); antituberculoase (isoniazida); inhibitori de protează folosiţi în tratamentul infecţiei HIV (de exemplu ritonavir); antihistaminice (terfenadin, loratadina);

antidepresive (fluoxetină, desipramină, paroxetină, trazodonă, nefazodonă, viloxazină şi fluvoxamină); nicotinamida (în doze crescute); ticlopidină; acetazolamidă, danazol, cimetidină, omeprazol, oxibutinină, dantrolen, olanzapină). sucul de grepfruit. S-au raportat creşteri ale biodisponibilităţii carbamazepinei şi a concentraţiilor plasmatice în urma consumului de suc de grepfruit. -

Medicamente care pot creşte concentraţia plasmatică a metabolitului activ 10,11-epoxid carbamazepină Deoarece concentraţiile plasmatice ridicate ale 10,11-epoxid carbamazepinei pot determina reacţii adverse (de exemplu ameţeli, somnolenţă, ataxie, diplopie) tratamentul cu carbamazepină trebuie ajustat corespunzător şi/sau trebuie monitorizate concentraţiile plasmatice, atunci când este administrat concomitent cu substanţele enumerate mai jos: -

antipsihotice: loxapină, quetiapină; antiepileptice: primidonă, progabidă, acid valproic, valnoctamidă, valpromidă.

Epoxid hidrolaza microzomală umană a fost identificată ca fiind enzima responsabilă de formarea derivatului 10,11- transdiol din 10,11-epoxid carbamazepină. Administrarea concomitentă de inhibitori de epoxid hidrolază microzomală umană poate avea ca rezultat creşterea concentraţiilor plasmatice de 10,11-epoxid carbamazepină. Asocieri care determină scăderea concentraţie plasmatice a carbamazepinei Asocierea cu inductori ai izoenzimei CYP3A4, a citocromului P 450 determină scăderea concentraţiei plasmatice, necesitând ajustarea corespunzătoare de TIMONIL. Din acest motiv, concentraţia plasmatică de carbamazepină trebuie monitorizată pentru a preveni scăderea efectului terapeutic. De asemenea carbamazepina îşi induce şi propriul său metabolism, izoenzima CYP 3A4 fiind principala enzimă ce catalizează formarea de 10, 11-epoxid carbamazepină. Medicamentele inductoare enzimatice sunt: - alte anticonvulsivante (fenobarbital, fenitoină, primidonă, progabid, acid valproic, valpromid, clonazepam, oxcarbazepină, metsuximid, fensuximid). Pe de altă parte, concentraţia plasmatică a metabolitului activ farmaceutic, 10, 11-epoxid carbamazepină, poate creşte în urma administrării acidului valproic şi primidonei. Pentru a evita intoxicarea cu fenitoină şi concentraţiile subterapeutice de carbamazepină, se recomandă ajustarea concentraţiilor plasmatice ale fenitoinei la 13 micrograme/ml înainte de a institui tratamentul adjuvant cu carbamazepină. teofilina, aminofilină; rifampicina; doxorubicina; cisplatinul; isotretinoin; mefloquina; sunătoare (Hypericum perforatum). Administrarea concomitentă de felbamat determină scăderea concentraţiei plasmatice a carbamazepinei şi creşterea concentraţiei 10, 11-epoxid carbamazepinei; concomitent scade şi concentraţia plasmatică a felbamatului. Isotretinoin a fost raportat a altera biodisponibilitatea şi/sau clearance-ul carbamazepinei şi al 10,11-epoxid carbamazepinei; concentraţiile plasmatice de carbamazepină trebuie monitorizate. Datorită influenţei reciproce, în special la administrarea concomitentă cu unele antiepileptice, este necesară monitorizarea concentraţiei plasmatice şi ajustarea dozei dacă este necesar. Nivelurile prea scăzute ale carbamazepinei pot cauza o agravare a bolii, de exemplu recurenţa epilepsiei, convulsii la pacienţi cu scleroză multiplă sau recurenţa durerii faciale sau orofaringiene. Alte asocieri care trebuie luate în considerare Administrarea concomitentă de carbamazepină şi neuroleptice sau metoclopramid facilitează apariţia reacţiilor adverse neurologice, fiind necesară ajustarea dozei neurolepticului folosit. La pacienţii trataţi cu

neuroleptice, trebuie avut în vedere efectul de reducere a nivelurilor plasmatice ale acestor medicamente de către carbamazepină, putând astfel cauza o deteriorare a tabloului clinic. Tratamentul anterior cu neuroleptice trebuie întrerupt cu cel puţin 8 săptămâni înainte de administrarea carbamazepinei şi nu trebuie urmat concomitent. Trebuie acordată atenţie următoarelor semne neurotoxice: mers nesigur, ataxie, nistagmus orizontal, reflexe musculare intrinseci crescute, fasciculaţii musculare. Date din literatură demonstrează că administrarea carbamazepinei adiţional tratamentului preexistent cu neuroleptice, creşte riscul apariţiei sindromului neuroleptic major sau a sindromului Stevens-Johnson. De subliniat faptul că, mai ales, administrarea concomitentă a litiului şi carbamazepinei poate potenţa efectul neurotoxic al celor două substanţe. Prin urmare, este necesară monitorizarea atentă a concentraţiilor sanguine ale celor două substanţe. S-a raportat că utilizarea concomitentă de carbamazepină şi levetiracetam creşte toxicitatea indusă de carbamazepină. Hepatotoxicitatea izoniazidei poate creşte datorită administrării de carbamazepină. Administrarea concomitentă de carbamazepină şi unele diuretice (hidroclorotiazidă, furosemid) poate determina apariţia simptomelor de hiponatremie. Eficacitatea relaxantelor musculare (de exemplu pancuronium) poate fi redusă datorită administrării concomitente de carbamazepină. Pacienţii trataţi cu relaxante musculare trebuie monitorizaţi în această privinţă, iar doza agenţilor de relaxare musculară crescută, dacă este necesar. Asocierea carbamazepinei cu paracetamol poate reduce biodisponibilitatea paracetamolului. Utilizarea pe termen lung a carbamazepinei şi paracetamolului (acetaminofen) poate conduce la hepatotoxicitate. Se pare că administrarea carbamazepinei creşte eliminarea hormonilor tiroidieni şi creşte necesarul administrării lor la pacienţii cu hipotiroidism. Din acest motiv, la începutul şi la sfârşitul tratamentului cu carbamazepină, la pacienţii care primesc tratament de substituţie, parametrii tiroidieni trebuie monitorizaţi. Dacă este necesar, doza preparatelor hormonale tiroidiene trebuie ajustată. În unele cazuri, administrarea tratamentului cu carbamazepină concomitent cu anticonvulsivante (de ex. fenobarbital), poate afecta funcţia tiroidei. Administrarea concomitentă de antidepresive de tipul inhibitorilor de readministrare ai serotoninei (de exemplu fluoxetină) poate determina sindrom serotoninergic toxic. Nu se recomandă administrarea concomitentă de carbamazepină şi nefazodonă (antidepresiv), deoarece carbamazepina poate determina o reducere marcantă a concentraţiei plasmatice a nefazodonei, ce progresează spre pierderea acţiunii terapeutice. În plus, în cursul administrării concomitente a nefazodonei şi carbamazepinei, nivelul plasmatic al carbamazepinei va fi crescut iar cel al metabolitului său activ, carbamazepină-10,11-epoxid, va fi redus. Datorită asemănării structurale a carbamazepinei cu antidepresivele triciclice, administrarea TIMONIL în asociere cu inhibitori ai monoaminoxidazei (IMAO) este contraindicată. Tratamentul cu IMAO trebuie să fie întrerupt cu cel puţin două săptămâni înainte de începerea administrării TIMONIL. În cazul în care carbamazepina şi acetatul de eslicarbazepină se administrează concomitent, diplopia, coordonare anormală şi ameţeală au fost raportate mai des decât în timpul combinării acetatului de eslicarbazepină cu alte anticonvulsive. Administrarea concomitentă cu carbamazepină poate creşte toxicitatea acetatului de eslicarbazepină. Administrarea concomitentă a carbamazepinei şi oxcarbazepinei a redus concentraţia plasmatică a carbamazepinei cu 0–22% în timp ce epoxid carbamazepina a fost crescută cu 30%. Administrarea concomitentă a carbamazepinei şi agenţilor antiaritmici, antidepresivelor ciclice sau eritromicinei creşte riscul apariţiei tulburărilor de conducere. Ca şi alte substanţe psihoactive, carbamazepina poate reduce toleranţa pacienţilor la alcool. De aceea nu trebuie consumat alcool în timpul tratamentului. Influenţarea testelor serologice Datorită influenţării analizei HPLC, carbamazepina poate conduce la obţinerea unor rezultate fals pozitive pentru concentraţiile perfenazinei. Carbamazepina şi metabolitul său 10, 11-epoxidic pot conduce la obţinerea unor rezultate fals pozitive pentru concentraţiile antidepresivelor triciclice, în cadrul testelor imunologice prin fluorescenţă de polarizare.

Fertilitatea, sarcina şi alăptarea

Contracepţia la femeile cu potenţial fertil Carbamazepina deteriorează efectul contraceptivelor orale care conţin derivate de estrogen şi/sau progesteron. Prin urmare, în cursul tratamentului cu carbamazepină trebuie utilizată o metodă contraceptivă alternativă, eficientă şi sigură. Sarcina Carbamazepina are efecte farmacologice dăunătoare asupra sarcinii şi/sau a dezvoltării embrionare/fetale. Riscul apariţiei malformaţiilor congenitale creşte la administrarea de doze crescute mai ales în primele trei luni de sarcină. Dacă este posibil, carbamazepina trebuie utilizată în monoterapie de către femeile cu potenţial fertil, în special în cursul sarcinii, deoarece riscul de malformaţii este crescut în cazul terapiei combinate cu alte medicamente antiepileptice. Riscul de malformaţii după expunerea la carbamazepină în cadrul unei politerapii variază în funcţie de medicaţiile individuale utilizate şi poate fi mai înalt în special în cazul politerapiei cu valproat. Studiile asupra funcţiei de reproducere efectuate la animale au evidenţiat efecte toxice asupra funcţiei de reproducere (vezi pct. 5.3). Riscul potenţial pentru om este necunoscut. Date fiind circumstanţele, TIMONIL trebuie administrat la femeile gravide numai dacă este absolut necesar şi dacă beneficiul terapeutic pentru mamă depăşeşte riscul potenţial pentru făt şi pentru nou-născut. Femeile aflate la vârsta fertilă trebuie informate despre necesitatea planificării şi monitorizării sarcinii. Dacă sarcina apare pe perioada administrării tratamentului cu carbamazepină sau dacă tratamentul cu carbamazepină trebuie administrat pe perioada sarcinii, necesitatea controlului crizelor trebuie atent evaluată faţă de posibilul risc al terapiei pentru făt. Pe parcursul primelor 3 luni de sarcină, când există o mare probabilitate de inducere a malformaţiilor şi în special între zilele 20 şi 40 după concepţie, trebuie administrată cea mai mică doză efectivă. Se recomandă monitorizarea concentraţiilor plasmatice care trebuie să fie la nivelul cel mai scăzut al curbei terapeutice (37μg/ml). La o doză <400 mg de carbamazepine pe zi, ratele de apariţie a malformaţiilor sunt mai mici decât în cazul dozelor înalte. Trebuie reţinut faptul că atât sarcina în sine cât şi întreruperea bruscă a tratamentului pot determina agravarea epilepsiei. În nicio situaţie, tratamentul nu poate fi întrerupt fără consultarea unui medic deoarece crizele epileptice pot fi nocive pentru făt, reprezentând în acelaşi timp un risc pentru mamă. Se ştie că nou-născuţii mamelor cu epilepsie sunt predispuşi la tulburări de dezvoltare, incluzând malformaţii. A fost raportată posibilitatea creşterii acestui risc de către carbamazepină, similar majorităţii antiepilepticelor, deşi lipsesc dovezi concludente obţinute din studii controlate cu carbamazepină în monoterapie. Totuşi, au fost raportate cazuri de tulburări în dezvoltare şi malformaţii, inclusiv spina bifida; de asemenea, au fost raportate în asociere cu carbamazepina şi alte anomalii congenitale, de exemplu defecte craniofaciale, malformaţii cardiovasculare, hipospadias, hipoplazia unghiilor de la degetele mâinilor şi anomalii care implică diverse sisteme ale organismului (cunoscute/descrise şi ca sindrom anticonvulsivant fetal). Studiile epidemiologice au indicat o creştere de până la 1% a riscului de apariţie a spina bifida, adică de aproximativ 10 ori mai mare decât nivelul normal. Pacientele trebuie informate despre riscul crescut de apariţie a malformaţiilor şi de oportunitatea screeningului prenatal. Deficitul de acid folic, accentuat de efectul de inducere-enzimatică al carbamazepinei, poate fi un factor adiţional pentru dezvoltarea malformaţiilor. Din această cauză administrarea acidului folic poate fi utilă înainte şi în timpul sarcinii. Pentru a fi evitate tulburările de coagulare este recomandată administrarea profilactică a vitaminei K 1, în ultimele săptămâni de sarcină sau la nou-născut după naştere. Au fost raportate câteva cazuri de convulsii şi/sau depresie respiratorie la nou-născuţi, aflate în legătură cu administrarea carbamazepinei sau altor medicamente antiepileptice, precum şi câteva cazuri de vărsături, diaree şi/sau reducerea aportului alimentar. Acestea pot reprezenta semne de sevraj la nou-născuţi. Alăptarea Carbamazepina şi metaboliţii săi activi trec în laptele matern, în cantităţi mici (raportul concentraţiilor lapte/plasmă este de 0,24-0,69). Cu toate acestea, beneficiile alăptării trebuie evaluate în raport cu riscul de apariţie a reacţiilor adverse la copil. Sugarul trebuie supravegheat pentru a se observa posibilele efecte adverse ale carbamazepinei (scăderea câştigului în greutate, sedarea, reacţii alergice cutanate). Dacă apar astfel de efecte ale substanţei, alăptarea trebuie întreruptă.

Au fost raportate câteva cazuri de hepatită colestatică la nou-născuţi expuşi la carbamazepină prenatal sau cu ocazia alăptării. Prin urmare, copiii alăptaţi ale căror mame sunt tratate cu carbamazepină trebuie să fie monitorizaţi cu atenţie pentru a detecta eventuale reacţii adverse hepatobiliare. Fertilitatea Au fost raportate cazuri foarte rare de disfuncţie sexuală, de exemplu disfuncţie erectilă sau scăderea libidoului, deteriorare a fertilităţii masculine şi/sau spermatogeneză anormală.