Fișă tehnică · Lizitar-LF 5 mg, comprimate

Doze şi mod de administrare

Doza și durata tratamentului se stabilește de către medic individual, în dependență de severitatea afecțiunii, răspunsul tensiunii arteriale la tratament, funcţia renală și tratamentele concomitente Medicamentul se administrează o dată pe zi, dimineața, de preferință la aceeași oră, cu o cantitate suficientă de apă. Lizitar-LF poate fi administrat indiferent de mese. Dacă este necesară administrarea dozei de 2,5 mg lizinopril, trebuie utilizate medicamente cu conținut de lizinopril și formă farmaceutică adecvată. Hipertensiune arterială

Lisinoprilul poate fi administrat în monoterapie sau în combinație cu alte antihipertensive. Doza inițială Doza inițială uzuală recomandată este de 10 mg. Pacienţii cu activitate crescută a sistemului reninăangiotensină-aldosteron (în special hipertensiune renovasculară, depleție de sodiu şi/sau volemică, decompensare cardiacă sau hipertensiune arterială severă) pot prezenta o scădere marcată a tensiunii arteriale după doza iniţială. La aceşti pacienţi, este recomandată o doză iniţială de 2,5-5 mg, iar iniţierea tratamentului trebuie realizată sub supraveghere medicală. Doza de întreținere Doza uzuală de întreținere eficace este de 20 mg, administrată în doză unică zilnică. Dacă efectul terapeutic dorit nu se obţine la administrarea dozei inițiale timp de 2-4 săptămâni, doza poate fi ulterior crescută. Doza zilnică maximă nu trebuie șă depășească 80 mg. Pacienții care administrează diuretice La pacienții care primesc tratament cu diuretice, după iniţierea tratamentului cu lisinopril poate să apară hipotensiune arterială simptomatică. Ca urmare, se recomandă precauţie, deoarece aceşti pacienţi pot prezenta depleţie sodică şi/sau volemică. Dacă este posibi, tratamentul cu diuretice trebuie întrerupt cu 2-3 zile înainte de începerea tratamentului cu Lizitara-LF. Dacă utilizarea diuretuicului nu poate fi întreruptă, tratamentul cu lisinopril trebuie iniţiat cu o doză de 5 mg. Se recomandă monitorizarea funcţiei renale şi a concentraţiei plasmatice de potasiu. Dozele ulterioare de Lizitar-LF trebuie ajustate în funcţie de răspunsul tensiunii arteriale. Dacă este necesar, tratamentul cu diuretice poate fi reluat. Pacienți cu insuficiență renală La pacienţii cu insuficienţă renală, doza trebuie calculată în funcţie de clearance-ul creatininei (vezi Tabelului 1). Tabelul 1. Ajustarea dozei la pacienţii cu insuficienţă renală Clearance-ul creatininei (ml/min) Doză iniţială (mg pe zi) Sub 10 (inclusiv pacienţii dializaţi) 2,5* 10-30 2,5-5 31-80 5-10 *Doza şi/sau frecvenţa de administrare trebuie ajustate în funcţie de răspunsul tensiunii arteriale. Dozele pot fi crescute gradat, până când tensiunea arterială este sub control sau până la un maxim de 40 mg pe zi. Copii şi adolescenţii hipertensivi cu vârsta între 6-16 ani Doza iniţială recomandată este de 2,5 mg o dată pe zi la pcienţii cu greutatea corporală între 20-50 kg şi de 5 mg o dată pe zi la pacienţii cu greutatea ≥50 kg. Doza trebuie ajustată individual până la un maximum de 20 mg pe zi la pacienţii cu greutatea corporală între 20-50 kg şi de 40 mg la pacienţii cu greutatea corporală ≥50 kg. Nu există date, cu privire la utilizarea dozelor peste 0,61 mg/kg (sau peste 40 mg) la copii și adolescenți. La copii cu funcţia renală scăzută trebuie indicată o doză iniţială mai mică sau se va creşte intervalul dintre administrări. Insuficiență cardiacă La pacienţii cu insuficienţă cardiacă simptomatică, lisinoprilul trebuie utilizat ca terapie adjuvantă în asociere cu diuretice și unde este cazul, cu digitalice sau beta-blocante. Doza iniţială recomandată este de 2,5 mg pe zi şi trebuie administrată sub supraveghere medicală pentru determinarea efectului iniţial asupra tensiunii arteriale. 2

Doza de lisinopril se stabilește prin creşteri, dar nu mai mult de 10 mg, la intervale de cel puţin 2 săptămâni, până la cea mai mare doză tolerată de către pacient, maximum 35 mg o dată pe zi. Ajustarea dozei trebuie să se bazeze pe răspunsul clinic al fiecărui pacient. La pacienţii cu risc mare de hipotensiune arterială simptomatică (de exemplu, pacienţi cu depleţie sodică cu sau fără hiponatremie, pacienţi cu hipovolemie sau pacienţii care au fost trataţi cu diuretice în doze mari), aceste stări trebuie corectate înainte de începerea tratamentului cu lisinopril. Tratamentul cu lizinopril trebuie efectuat sub monitorizarea funcţiei renale şi concentrației plasmatice a potasiului. Infarct miocardic acut Pacienţii trebuie să administreze concomitent tratamentele standard recomandate, de exemplu cu medicamente trombolitice, acid acetilsalicilic şi beta-blocante. Lisinoprilul este compatibil cu nitroglicerina administrată intravenos sau transdermic. Doza iniţială (primele 3 zile după infarct) Tratamentul cu lisinopril poate fi inițiat în primele 24 ore de la debutul simptomelor de infarct miocardic acut, conform următoarei scheme: doza inițială constituie 5 mg, administrată oral, urmată de o altă doză de 5 mg după 24 ore, ulterior se va administra 10 mg (după 48 ore). În continuare doza de întreținere este de 10 mg o dată pe zi, în doză unică. Pacienţilor cu o tensiune arterială sistolică scăzută (120 mmHg sau mai mică), la tratamentului sau în primele 3 zile după infarctul miocardic acut trebuie să li se administreze o doză mai mică - 2,5 mg/zi, Tratamentul nu trebuie inițiat dacă tensiunea arterial sistolică este mai mica de 100 mmHg. În cazurile de insuficienţă renală (clearance-ul creatininei <80 ml/min), doza iniţială de lisinopril trebuie ajustată în funcţie de clearance-ul creatininei (vezi Tabelul 1). Doza de întreţinere Doza de întreţinere este de 10 mg administrată o dtă pe zi. În caz de hipotensiune arterială (tensiune arterială sistolică ≤100 mmHg), se recomandă o doză de întreţinere de 5 mg lisinopril pe zi, care poate fi redusă, dacă este necesar, la 2,5 mg lisinopril pe zi. Dacă apare hipotensiune arterială prelungită (tensiune arterială sistolică <90 mmHg, pentru mai mult de o oră), tratamentul cu Lizitar-LF trebuie întrerupt. Tratamentul trebuie continuat timp de 6 săptămâni şi apoi pacientul trebuie reevaluat. Pacienţii care prezintă simptome de insuficienţă cardiacă trebuie să continue tratamentul cu lisinopril (vezi pct. „Insuficință cardiacă”). Nefropatie diabetică La pacienţii hipertensivi cu diabet zaharat de tip 2 şi nefropatie incipientă, doza recomandată este de 10 mg lisinopril o dată pe zi. Dacă este necesar, doza poate fi crescută la 20 mg lisinopril o dată pe zi, pentru atingerea unei tensiuni arteriale diastolice în poziţie ortostatică, sub 90 mmHg. În cazurile de insuficienţă renală (clearance-ul creatininei <80 ml/min), doza iniţială de lizinopril trebuie ajustată în funcţie de clearance-ul creatininei pacientului (vezi Tabelul 1). Pacienții vârstnici În studiile clinice, nu a existat nicio modificare corelată cu vârstă a profilului de eficacitate sau siguranță al medicamentului. Totuşi, atunci când vârsta înaintată este asociată cu scăderea funcţiei renale, pentru a se stabili doza iniţială de lizinopril trebuie utilizate recomandările prezentate în Tabelul 1. Ulterior, doza trebuie ajustată în funcţie de răspunsul tensiunii arteriale. Administrarea la pacienții pediatrici

Sunt disponibile date limitate privind eficacitatea şi siguranţa la copii şi adolescenţi hipertensivi cu vârsta mai mare de 6 ani, iar pentru alte indicaţii nu există nicio experienţă. Lizitar-LF este recomandat la copii şi adolescenţi doar pentru tratamentul hipertensiunii arteriale. Lizitar-LF nu este recomandat copiilor cu vârsta sub 6 ani sau copiilor cu insuficienţă renală severă (RFG <30 ml/min/1,73 m2). Utilizarea la pacienţi cu transplant renal Nu există experienţă privind administrarea lizinoprilului la pacienţii cu transplant renal recent. Tratamentul cu lizinopril la această categorie de pacienți nu este recomandat. Contraindicaţii

şi pct.4.8). Hipotensiunea arterială simptomatică a fost observată la pacienţii cu insuficienţă cardiacă asociată sau nu cu insuficienţa renală. Probabilitatea ca aceasta să apară este mai mare la acei pacienţi cu grade mai severe de insuficienţă cardiacă, după cum este reflectat de utilizarea dozelor mari de diuretice de ansă, hiponatremie sau deteriorarea funcţiei renale. La pacienţii cu risc crescut de apariţie a hipotensiunii arteriale simptomatice, iniţierea tratamentului şi ajustarea dozelor trebuie să fie strict monitorizate. La modificarea dozei monitorizarea trebuie să fie deosebit de atentă. O abordare terapeutică similară trebuie aplicată şi pacienţilor cu cardiopatie sau boală cerebrovasculară ischemică, la care o scădere marcată a tensiunii arteriale ar putea determina un infarct miocardic sau un accident vascular cerebral. Dacă apare hipotensiune arterială, pacientul trebuie aşezat în clinostatism şi, dacă este necesar, se administrează perfuzii cu soluţie izotonică de clorură de sodiu. Hipotensiunea arterială tranzitorie, ca răspuns la tratament, nu reprezintă o contraindicaţie pentru administrarea dozelor următoare, care, în mod obişnuit, se pot administra fără complicaţii, după ce tensiunea arterială a crescut în urma creşterii volemiei. La unii pacienţi cu insuficienţă cardiacă şi tensiune arterială normală sau scăzută poate să apară o scădere suplimentară a tensiunii arteriale sistemice la administrarea de lisinopril. Acest efect este anticipat şi, de regulă, nu constituie un motiv de întrerupere a tratamentului. Dacă hipotensiunea arterială devine simptomatică, poate fi necesară o scădere a dozei sau întreruperea tratamentului cu lisinopril. Hipotensiunea arterială în infarctul miocardic acut

Tratamentul cu lisinopril nu trebuie iniţiat la pacienţii cu infarct miocardic acut care prezintă risc de decompensare hemodinamică gravă după tratamentul cu un vasodilatator. Aceştia sunt pacienţii cu tensiune arterială sistolică mai mică sau egală cu 100 mmHg sau în şoc cardiogen. În primele 3 zile după infarct, doza trebuie scăzută dacă tensiunea arterială sistolică este mai mică sau egală cu 120 mm Hg. Dacă tensiunea arterială sistolică este de 100 mm Hg sau mai mică, dozele de întreţinere trebuie scăzute la 5 mg sau temporar, la 2,5 mg. Dacă hipotensiunea arterială persistă (tensiune arterială sistolică sub 90 mm Hg , pentru mai mult de 1 oră), atunci tratamentul cu lisinopril trebuie întrerupt. Stenoză aortică şi de valvă mitrală/cardiomiopatie hipertrofică Similar altor inhibitori ai ECA, lisinoprilul trebuie administrat cu precauţie la pacienţii cu stenoză a valvei mitrale şi obstrucţie a ejecţiei din ventriculul stâng, cum sunt stenoza aortică sau cardiomiopatia hipertrofică. Insuficienţă renală La pacienții cu insuficienţă renală (clearance-ul creatininei <80 ml/min), doza iniţială de lisinopril trebuie ajustată în funcţie de clearance-ul creatininei pacientului (vezi Tabelul 1la pct.4.2) şi ulterior, în funcţie de răspunsul pacientului la tratament. La aceşti pacienţi este necesară monitorizarea regulată a nivelului potasiului şi creatininei. La pacienţii cu insuficienţă cardiacă, hipotensiunea arterială determinată de administrarea de inhibitori ai ECA, poate determina afectarea funcţiei renale cu dezvoltarea în continuare a insuficienţei renale acute, de obicei reversibilă după întreruperea administrării medicamentului. La pacienţii cu stenoză bilaterală de arteră renală sau cu stenoză de arteră renală pe rinichi unic, care au fost trataţi cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei, s-a semnalat creşteri ale uremiei şi ale concentraţiilor plasmatice de creatinină, de obicei reversibile după întreruperea administrării medicamentului. Aceasta este posibil să apară mai frecvent la pacienţii cu insuficienţă renală preexistentă. Dacă este prezentă hipertensiunea arterială renovasculară, există un risc crescut de hipotensiune arterială severă şi insuficienţă renală. La aceşti pacienţi, tratamentul trebuie iniţiat sub supraveghere medicală strictă cu doze mici şi cu o creştere gradată atentă a acestora. Deoarece tratamentul cu diuretice poate fi un factor determinant al celor menționate mai sus, acesta trebuie întrerupt şi funcţia renală trebuie monitorizată pe parcursul primelor săptămâni de tratament cu lisinopril. La unii pacienţi hipertensivi aparent fără afecţiuni vasculare renale preexistente s-a produs creşterea concentraţiilor plasmatice ale ureei şi creatininei, în general, uşoare şi tranzitorii, în special când lisinoprilul a fost administrat concomitent cu un diuretic. Acest lucru este de aşteptat să apară mai ales la pacienţii cu insuficienţă renală preexistentă. Poate fi necesară reducerea dozelor şi/sau întreruperea tratamentului cu diuretic şi/sau lisinopril. În infarctul miocardic acut, tratamentul cu lisinopril nu trebuie iniţiat la pacienţii cu disfuncţie renală confirmată (concentraţia plasmatică a creatininei (Ccr) depăşeşte 177 micromol/l şi/sau proteinuria depășește 500 mg/24 ore). Dacă disfuncţia renală apare în timpul tratamentului cu lisinopril (concentraţia plasmatică a creatininei depăşeşte 265 micromol/l sau se dublează faţă de valoarea anterioară tratamentului), administrarea medicamentului trebuie întreruptă. Hipersensibilitate/angioedem Edemul angioneurotic al feţei, extremităţilor, buzelor, limbii, glotei şi/sau laringelui a fost rar raportat la pacienţii trataţi cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei, inclusiv lisinopril. Acest lucru poate să apară în orice moment al tratamentului. În astfel de cazuri, tratamentul cu lisinopril trebuie întrerupt imediat, pacientul trebuie supus unui tratament adecvat și strict supravegheat până la dispariţia completă a simptomelor. 5

Chiar şi în cazurile în care este implicat numai edemul limbii, fără probleme respiratorii, poate fi necesară ţinerea pacienţilor sub observaţie îndelungată, deoarece tratamentul cu antihistaminice şi corticosteroizi poate fi insuficient. Foarte rar, au fost raportate cazuri letale provocate de edemul angioneurotic asociat cu edem laringian sau edem al limbii. Pacienţii care prezintă edeme ale limbii, glotei sau laringelui pot prezenta obstrucţii ale căilor respiratorii, mai ales cei cu antecedente de intervenţii chirurgicale la nivelul căilor respiratorii. În astfel de cazuri trebuie instituit rapid tratamentul de urgenţă. Acesta poate include administrarea de adrenalină şi/sau menţinerea căilor respiratorii permeabile. Pacientul trebuie menţinut sub supraveghere medicală strictă, până la dispariţia completă şi susţinută a simptomelor. Pacienţii cu antecedente de edem angioneurotic, fără legătură cu tratamentul cu inhibitori ai ECA, pot prezenta un risc crescut de a dezvolta aceste reacţii la administrarea de inhibitori ai ECA (vezi pct.4.3). Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei determină apariţia edemului angioneurotic la pacienţii de rasă neagră cu o rată mai mare comparativ cu pacienţii de altă rasă. Utilizarea concomitentă a inhibitorilor ECA cu sacubitril/valsartan este contraindicată datorită riscului crescut de angioedem. Tratamentul cu sacubitril/valsartan nu trebuie inițiat mai devreme de 36 de ore după ultima doză de lisinopril. Tratamentul cu lisinopril nu trebuie inițiat mai devreme de 36 de ore după ultima doză de sacubitril/valsartan (vezi pct. 4.3 și 4.5). Utilizarea concomitentă a inhibitorilor activării factorului-ţintă al rapamicinei la mamifere (mTOR) (de exemplu, sirolimus, everolimus, temsirolimus) Pacienții tratați concomitent cu inhibitori ai mTOR (de exemplu, sirolimus, everolimus, temsirolimus) pot prezenta un risc crescut de angioedem (de exemplu, edem al căilor respiratorii sau al limbii, cu sau fără afectare respiratorie) (vezi pct. 4.5). Reacţii anafilactoide la pacienţii hemodializaţi La pacienţii supuşi hemodializei cu utilizarea de membrane cu flux mare (de exemplu AN 69) trataţi concomitent cu inhibitori ai ECA există risc de dezvoltare a reacţiilor anafilactoide. În cazul acestor pacienţi, este recomandată utilizarea unui alt tip de membrană de dializă sau a unui medicament antihipertensiv din altă clasă. Reacţii anafilactoide în timpul aferezei lipoproteinelor cu densitate mică (LDL) Rareori, pacienţii trataţi cu inhibitori ai ECA, în timpul aferezei lipoproteinelor cu densitate mică (LDL) cu sulfat de dextran au prezentat reacţii anafilactice care pot pune viaţa în pericol. Aceste reacţii pot fi evitate prin întreruperea temporară a tratamentului cu inhibitor al ECA înainte de fiecare afereză. Reacţii anafilactice în timpul terapiei de desensibilizare La pacienţii care administrează inhibitori ECA în timpul tratamentului de desensibilizare cu alergeni din venin de himenoptere (de exemplu, venin de albine) au apărut reacţii anafilactoide. Dacă aceşti pacienţi au oprit temporar terapia cu inhibitori ECA în timpul tratamentului de desensibilizare aceste reacţii au fost evitate, dar au reapărut la re-administrarea accidentală a inhibitorilor ECA. Insuficienţă hepatică Foarte rar, administrarea de inhibitori ai ECA a fost asociată cu un sindrom care debutează cu icter colestatic şi progresează până la necroză hepatică fulminantă şi (uneori) la deces. Mecanismul acestui sindrom nu este cunoscut. Pacienţii trataţi cu lisinopril, care prezintă icter sau creşteri semnificative ale enzimelor hepatice, trebuie să întrerupă tratamentul cu lisinopril şi să fie supravegheaţi adecvat de către medic până la dispariția simptomelor.

Neutropenie/agranulocitoză La pacienţii trataţi cu inhibitori ai ECA au fost raportate neutropenie/agranulocitoză, trombocitopenie şi anemie. La pacienţii cu funcţie renală normală şi fără alţi factori de risc, neutropenia apare rar. Neutropenia şi agranulocitoza sunt reversibile după întreruperea tratamentului cu inhibitori ai ECA. Lisinoprilul trebuie utilizat cu maximă prudenţă la pacienţii cu boli vasculare de colagen, la cei tratați cu imunosupresoare, alopurinol sau procainamidă sau la bolnavii cu o combinaţie a acestor factori de risc, mai ales dacă este prezentă şi o disfuncţie renală preexistentă. Unii dintre aceşti pacienţi au dezvoltat infecţii grave, care în câteva situaţii nu au răspuns la tratamentul intensiv cu antibiotice. Dacă lisinoprilul este utilizat la aceşti pacienţi, se recomandă monitorizarea regulată a numărului de leucocite, iar pacienţii trebuie instruiţi să raporteze orice semn de infecţie. Blocarea dublă a sistemului renină-angiotensină-aldosteron (SRAA) Există dovezi că administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II sau aliskirenului creşte riscul de apariţie a hipotensiunii arteriale, hiperkaliemiei şi de diminuare a funcţiei renale (inclusiv insuficienţă renală acută). Prin urmare, nu este recomandată blocarea dublă a SRAA prin administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II sau aliskirenului (vezi pct. 4.5 şi 5.1). Dacă terapia de blocare dublă este considerată absolut necesară, aceasta trebuie administrată numai sub supravegherea unui medic specialist şi cu monitorizarea atentă şi frecventă a funcţiei renale, valorilor electroliţilor şi tensiunii arteriale. Inhibitorii ECA şi blocanţii receptorilor angiotensinei II nu trebuie utilizaţi concomitent la pacienţii cu nefropatie diabetică (vezi pct. 4.3) Rasă Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei determină o incidenţă mai mare a edemului angioneurotic la pacienţii de rasă negroidă decât la cei din alte rase. Similar altor inhibitori ai ECA, efectul antihipertensiv al lisinoprilului este mai slab la pacienţii de rasă negroidă decât la cei din alte rase, care, posibil, este corelat cu un nivel mai scăzut al reninei la acești pacienți. Tuse În cazul utilizării inhibitorilor enzimei de conversie a angiotensinei (ECA) poate apărea tusea care este neproductivă, persistentă, și care dispare după întreruperea tratamentului. Tusea indusă de inhibitori ECA trebuie diferenţiată de tusea determinată de alte afecțiuni. Intervenţie chirurgicală/anestezie În timpul intervenţiilor chirurgicale majore sau în cazul anesteziei cu medicamente care induc hipotensiune arterială, lisinoprilul blochează formarea angiotensinei II şi secundar, eliberarea compensatorie de renină. Dacă apare hipotensiune arterială şi se consideră că este cauzată de acest mecanism, ea poate fi corectată prin expansiune volemică. Hiperpotasemie Inhibitorii ECA pot provoca hiperkaliemie deoarece inhibă eliberarea aldosteronului. Efectul nu este de obicei semnificativ la pacienții cu funcție renală normală. Factorii de risc pentru dezvoltarea hiperkaliemiei sunt: insuficienţa renală, diabetul zaharat, utilizarea concomitentă de diuretice care economisesc potasiu (de exemplu, spironolactonă, triamteren sau amilorid), suplimente cu potasiu sau substituenţi de sare care conţin potasiu sau utilizarea altor medicamente asociate cu creşteri ale concentraţiei plasmatice a potasiului, ca de exemplu, heparina, trimetoprim sau combinația trimetoprim/sulfametoxazol cunoscută și sub denumirea de cotrimoxazol și în special antagoniști ai aldosteronului sau blocante ale receptorilor de angiotensină.

Dacă utilizarea concomitentă a medicamentelor mai sus menţionate este considerată necesară, monitorizarea regulată a concentraţiei plasmatice a potasiului este recomandată (vezi pct.4.5). Pacienţi cu diabet zaharat La pacienţii cu diabet zaharat trataţi cu antidiabetice orale sau insulină, glicemia trebuie atent monitorizată pe parcursul primei luni de tratament cu inhibitori al ECA (vezi pct. 4.5). Utilizarea la pacienţii cu transplant renal Nu există experienţă privind administrarea de lisinopril la pacienţii cu transplant renal recent. Prin urmare, tratamentul cu lisinopril nu este recomandat la această grupă de pacienți. Litiu De obicei, nu este recomandată administrarea concomitentă de litiu şi lisinopril (vezi pct. 4.5). Sarcina Tratamentul cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (IECA) nu trebuie început în timpul sarcinii. În cazul în care continuarea tratamentului cu IECA nu este considerată esenţială, pacientele care planifică o sarcină trebuie transferate la un tratament antihipertensiv alternativ cu profil de siguranţă stabilit pentru utilizarea în timpul sarcinii. În momentul diagnosticării unei sarcini, tratamentul cu IECA trebuie oprit imediat şi, dacă este cazul, se începe un tratament alternativ (vezi pct. 4.3 şi 4.6).

Fertilitatea, sarcina şi alăptarea Utilizarea inhibitorilor ECA nu este recomandată în timpul primului trimestru de sarcină (vezi pct. 4.4). Utilizarea inhibitorilor ECA este contraindicată în timpul trimestrelor 2 şi 3 de sarcină (vezi pct.