Ticuri

Există multe tipuri de ticuri. Unele afectează mișcarea corpului (ticuri motorii), iar altele produc un sunet (ticuri vocale sau fonice).

Exemple de ticuri includ:

• clipitul, încrețirea nasului sau strâmbatul feței
• smucirea sau lovirea capului
• pocnitul degetelor
• atingerea altor persoane sau a unor obiecte
• tușitul, mormăitul sau trasul nasului
• repetarea unui sunet sau a unei fraze – într-un număr mic de cazuri, aceasta poate fi ceva obscen sau ofensator

Ticurile pot apărea la întâmplare și pot fi asociate cu factori precum stresul, anxietatea, oboseala, entuziasmul sau fericirea. Ele tind să se agraveze dacă sunt discutate sau dacă li se acordă atenție.

Adesea încep cu o senzație neplăcută care se acumulează în corp până când este ameliorată de tic – cunoscută sub numele de impuls – deși uneori pot fi parțial suprimate.

Nu este clar ce cauzează ticurile. Se crede că acestea se datorează unor modificări în zonele creierului care controlează mișcarea.

Pot fi întâlnite în familie și este probabil să existe o cauză genetică în multe cazuri. De asemenea, apar adesea împreună cu alte afecțiuni, cum ar fi:

• tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD)
• tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC)

Ticurile pot fi uneori declanșate de consumul de droguri ilegale, cum ar fi cocaina sau amfetaminele, și sunt ocazional cauzate de afecțiuni de sănătate mai grave, cum ar fi paralizia cerebrală sau boala Huntington.

Tratamentul nu este întotdeauna necesar dacă ticul este ușor și nu cauzează alte probleme. Sfaturile de auto-ajutor, cum ar fi evitarea stresului sau a oboselii, sunt adesea foarte utile pentru majoritatea persoanelor.

Dacă un tic este mai sever și afectează activitățile zilnice, pot fi recomandate terapii care au ca scop reducerea frecvenței ticurilor.

Principalele terapii pentru ticuri sunt:

• Terapia de inversare a obiceiului – aceasta vă ajută pe dumneavoastră sau pe copilul dumneavoastră să învățați mișcări intenționate care „concurează” cu ticurile, astfel încât ticul nu poate apărea în același timp
• Intervenția comportamentală cuprinzătoare pentru ticuri (CBIT) – un set de tehnici comportamentale pentru a ajuta la învățarea abilităților de reducere a ticurilor
• Expunerea cu prevenirea răspunsului (ERP) – aceasta vă ajută pe dumneavoastră sau pe copilul dumneavoastră să vă obișnuiți cu senzațiile neplăcute care sunt adesea resimțite chiar înainte de un tic, ceea ce poate opri apariția ticului

Există, de asemenea, medicamente care pot ajuta la reducerea ticurilor. Acestea pot fi utilizate împreună cu terapiile psihologice sau după încercarea fără succes a acestor terapii.

În majoritatea cazurilor, ticurile se ameliorează în timp sau dispar complet.

Uneori pot dura doar câteva luni, dar adesea apar și dispar pe parcursul mai multor ani.

De regulă, sunt cele mai severe de la aproximativ 8 ani până în adolescență și, de obicei, încep să se amelioreze după pubertate.

Ticurile nu sunt de obicei grave și nu dăunează creierului.

Nu este întotdeauna necesar să consultați medicul de familie dacă sunt ușoare și nu cauzează probleme. Uneori pot dispărea la fel de repede cum au apărut.

Consultați medicul de familie dacă sunteți îngrijorat(ă) de ticurile dumneavoastră sau ale copilului dumneavoastră, dacă aveți nevoie de sprijin sau sfaturi sau dacă ticurile:

• apar foarte regulat sau devin mai frecvente ori mai severe
• cauzează probleme emoționale sau sociale, cum ar fi jenă, hărțuire sau izolare socială
• provoacă durere sau disconfort (unele ticuri pot face ca persoana să se rănească accidental)
• interferează cu activitățile zilnice, școala sau serviciul
• sunt însoțite de furie, depresie sau auto-vătămare

Medicul de familie ar trebui să poată diagnostica un tic pe baza descrierii acestuia și, dacă este posibil, observându-l. Înregistrarea unui scurt videoclip poate fi utilă, dar aveți grijă să nu atrageți prea mult atenția asupra ticului în timpul filmării, deoarece acest lucru îl poate agrava.