Sindromul Munchausen

Persoanele cu sindromul Munchausen pot avea diverse tipuri de comportament, inclusiv:

• pretind că au simptome psihologice – de exemplu, susțin că aud voci sau că văd lucruri care nu există în realitate;
• pretind că au simptome fizice – de exemplu, susțin că au dureri în piept sau dureri de burtă;
• încearcă în mod activ să se îmbolnăvească – de exemplu, infectându-și intenționat o rană frecând-o cu pământ.

Unele persoane cu sindromul Munchausen pot petrece ani întregi mergând din spital în spital, simulând o gamă largă de boli. Atunci când se descoperă că mint, pot pleca brusc din spital și se pot muta în altă zonă.

Persoanele cu sindromul Munchausen pot fi foarte manipulatoare și, în cazurile cele mai grave, pot suferi intervenții chirurgicale dureroase și uneori periculoase pentru viață, chiar dacă știu că nu sunt necesare.

Boala fabricată sau indusă, cunoscută anterior sub numele de sindromul Munchausen prin procură, este o afecțiune înrudită.

Aceasta apare atunci când o persoană simulează sau induce o boală unei persoane aflate în îngrijirea sa, cum ar fi propriul copil.

Câteva indicii că o persoană ar putea avea sindromul Munchausen includ:

• vizite frecvente la spitale din zone diferite
• afirmarea unui istoric de afecțiuni medicale complexe și grave, cu dovezi puține sau inexistente – oamenii susțin adesea că au petrecut mult timp în afara țării
• prezența unor simptome care nu corespund rezultatelor analizelor
• prezența unor simptome care se agravează fără un motiv aparent
• cunoștințe medicale foarte bune
• primirea puținor sau a niciunui vizitator la spital – multe persoane cu sindromul Munchausen au un stil de viață solitar și au puține contacte cu prietenii sau familia
• disponibilitatea de a se supune unor teste și proceduri adesea dureroase sau periculoase
• raportarea unor simptome vagi și inconsecvente sau raportarea unui tipar de simptome care sunt „exemple de manual” ale anumitor afecțiuni
• povestirea unor întâmplări neverosimile și adesea foarte elaborate despre trecutul lor – cum ar fi afirmația că sunt eroi de război decorați sau că părinții lor sunt fabulos de bogați și puternici

Munchausen prin internet este relativ nou. Este situația în care o persoană se alătură unui grup de sprijin online pentru persoane cu o afecțiune gravă de sănătate, cum ar fi fibroza chistică sau leucemia, și apoi susține că are ea însăși boala respectivă.

Deși aceste acțiuni pot fi limitate doar la mediul online, ele pot avea un impact negativ semnificativ asupra grupurilor de sprijin și comunităților online. De exemplu, persoanele cu afecțiuni reale de sănătate au raportat că s-au simțit furioase și trădate atunci când au descoperit că au fost mințite.

Semnele care sugerează că postările online ale cuiva ar putea să nu fie autentice includ:

• raportarea unor simptome care par a fi mult mai severe decât ar experimenta majoritatea oamenilor
• afirmații despre episoade de boală aproape fatale, urmate de o recuperare miraculoasă
• afirmații fantastice pe care ulterior le contrazic sau care se dovedesc a fi false – de exemplu, pot susține că merg la un anumit spital care nu există de fapt
• susținerea că au mereu evenimente dramatice în viața lor, cum ar fi decesul unor persoane dragi sau faptul că sunt victime ale unei infracțiuni violente, în special atunci când alți membri ai grupului au devenit centrul atenției
• prefăcătoria de a fi neîngrijorați atunci când vorbesc despre probleme grave, probabil pentru a atrage atenția și compasiunea
• alte „persoane” care susțin că postează în numele lor, cum ar fi un părinte sau un partener, dar care folosesc exact același stil de scriere

Sindromul Munchausen este complex și insuficient înțeles. Multe persoane refuză tratamentul psihiatric sau evaluarea psihologică și nu este clar de ce persoanele cu acest sindrom se comportă așa cum o fac.

Au fost identificați mai mulți factori ca posibile cauze ale sindromului Munchausen. Aceștia includ:

• traume emoționale sau boli în copilărie – acestea au dus adesea la îngrijiri medicale extinse
• o tulburare de personalitate – o afecțiune de sănătate mintală care determină tipare de gândire și comportament anormale
• un resentiment față de figurile de autoritate sau față de profesioniștii din domeniul sănătății

Traume din copilărie

Sindromul Munchausen poate fi cauzat de neglijența și abandonul parental sau de alte traume din copilărie.

Ca urmare a acestei traume, o persoană poate avea probleme nerezolvate cu părinții săi, care o determină să simuleze boala. Poate face acest lucru deoarece:

• are impulsul de a se pedepsi îmbolnăvindu-se, deoarece se simte nedemn(ă)
• are nevoie să se simtă important(ă) și să fie în centrul atenției
• are nevoie să transfere responsabilitatea pentru bunăstarea și îngrijirea sa altor persoane

Există, de asemenea, unele dovezi care sugerează că persoanele care au suferit proceduri medicale extinse sau au primit îngrijiri medicale prelungite în copilărie sau în adolescență sunt mai predispuse să dezvolte sindromul Munchausen la vârsta adultă.

Acest lucru se poate datora faptului că asociază amintirile din copilărie cu sentimentul de a fi îngrijite. Pe măsură ce înaintează în vârstă, încearcă să obțină aceleași sentimente de siguranță prefăcându-se bolnave.

Tulburări de personalitate

Diferitele tulburări de personalitate considerate a fi legate de sindromul Munchausen includ:

• tulburarea de personalitate antisocială – în care o persoană poate simți plăcere manipulându-i și înșelându-i pe medici, ceea ce îi oferă un sentiment de putere și control;
• tulburarea de personalitate borderline – în care o persoană se străduiește să își controleze sentimentele și oscilează adesea între opinii pozitive și negative despre ceilalți;
• tulburarea de personalitate narcisică – în care o persoană oscilează adesea între a se considera specială și teama că nu are nicio valoare.

Este posibil ca persoana să aibă un sentiment instabil al propriei identități și, de asemenea, să aibă dificultăți în a forma relații semnificative cu ceilalți.

Adoptarea „rolului de bolnav” îi permite să își asume o identitate care aduce sprijin și acceptare din partea celorlalți. Internarea în spital oferă, de asemenea, persoanei un loc clar definit într-o rețea socială.

Există aparent 2 grupuri distincte de persoane afectate de sindromul Munchausen. Acestea sunt:

• femei cu vârste între 20 și 40 de ani, adesea cu experiență în domeniul medical;
• bărbați necăsătoriți, cu vârste între 30 și 50 de ani.

Nu este clar de ce aceste 2 grupuri tind să fie afectate de sindromul Munchausen.

Unii experți consideră că sindromul Munchausen este subdiagnosticat, deoarece multe persoane reușesc să inducă în eroare personalul medical. Este, de asemenea, posibil ca unele cazuri să fie supradiagnosticate, deoarece aceeași persoană ar putea folosi identități diferite.

Diagnosticarea sindromului Munchausen poate fi dificilă pentru profesioniștii din domeniul medical.

Persoanele cu acest sindrom sunt adesea foarte convingătoare și pricepute în a manipula și exploata medicii.

Investigarea afirmațiilor

Dacă un profesionist din domeniul sănătății suspectează că o persoană ar putea avea sindromul Munchausen, va examina istoricul medical al persoanei pentru a verifica dacă există neconcordanțe între istoricul medical declarat și cel real.

Profesioniștii din domeniul sănătății pot efectua, de asemenea, teste pentru a căuta dovezi ale unei boli autoprovocate sau ale manipulării testelor clinice. De exemplu, sângele persoanei poate fi verificat pentru urme de medicamente pe care nu ar trebui să le ia, dar care ar putea explica simptomele sale.

Medicii vor dori, de asemenea, să excludă alte motivații posibile pentru comportamentul lor, cum ar fi simularea bolii pentru câștig financiar sau pentru că doresc acces la analgezice puternice.

Sindromul Munchausen poate fi de obicei diagnosticat dacă:

• există dovezi clare de fabricare sau inducere a simptomelor
• motivația principală a persoanei este de a fi văzută ca fiind bolnavă
• nu există niciun alt motiv sau explicație probabilă pentru comportamentul lor

Tratarea sindromului Munchausen poate fi dificilă, deoarece majoritatea persoanelor afectate refuză să admită că au o problemă și refuză să coopereze cu planurile de tratament.

Unii experți recomandă ca profesioniștii din domeniul sănătății să adopte o abordare blândă, neconfruntațională, sugerând că persoana ar putea beneficia de o trimitere la un psihiatru.

Alții susțin că o persoană cu sindrom Munchausen ar trebui confruntată direct și întrebată de ce a mințit și dacă are stres și anxietate.

Persoanele care au sindrom Munchausen au o afecțiune reală de sănătate mintală, dar adesea vor recunoaște doar că au o boală fizică.

Dacă o persoană își recunoaște comportamentul, poate fi trimisă la un psihiatru pentru tratament suplimentar. Dacă nu recunoaște că a mințit, majoritatea experților sunt de acord că medicul responsabil de îngrijirea sa ar trebui să reducă la minimum contactul medical cu aceasta.

Aceasta deoarece relația medic-pacient se bazează pe încredere, iar dacă există dovezi că pacientul nu mai poate fi de încredere, medicul nu poate continua să îl trateze.

Tratament psihiatric și TCC

Poate fi posibil să se ajute la controlul simptomelor sindromului Munchausen dacă persoana recunoaște că are o problemă și cooperează cu tratamentul.

Nu există un tratament standard pentru sindromul Munchausen, dar o combinație de psihanaliză și terapie cognitiv-comportamentală (TCC) a arătat un anumit succes în controlul simptomelor.

Psihanaliza este un tip de psihoterapie care încearcă să descopere și să rezolve convingerile și motivațiile inconștiente.

TCC ajută o persoană să identifice convingerile și tiparele comportamentale inutile și nerealiste. Un terapeut special instruit învață persoana modalități de a înlocui convingerile nerealiste cu unele mai realiste și echilibrate.

Terapia de familie

Persoanele cu sindrom Munchausen care sunt încă în contact strâns cu familia lor pot beneficia, de asemenea, de terapia de familie.

Persoana cu sindromul și membrii apropiați ai familiei sale discută despre modul în care acesta a afectat familia și despre schimbările pozitive care pot fi făcute.

De asemenea, poate învăța membrii familiei cum să evite întărirea comportamentului anormal al persoanei. De exemplu, aceasta ar putea implica recunoașterea momentului în care persoana joacă „rolul de bolnav” și evitarea de a-i arăta îngrijorare sau de a-i oferi sprijin.