Mutism selectiv

Mutismul selectiv poate debuta la orice vârstă, dar cel mai adesea începe în copilăria timpurie, între 2 și 4 ani. Este adesea observat pentru prima dată când copilul începe să interacționeze cu persoane din afara familiei, de exemplu când începe grădinița sau școala.

Principalul semn de alarmă este contrastul marcat în capacitatea copilului de a interacționa cu diferite persoane, caracterizat printr-o liniște bruscă și o expresie facială împietrită atunci când se așteaptă să vorbească cu cineva din afara zonei sale de confort.

Poate evita contactul vizual și poate părea:

• nervos, neliniștit sau stânjenit social
• nepoliticos, dezinteresat sau îmbufnat
• dependent de părinți
• timid și retras
• rigid, tensionat sau cu o coordonare slabă
• încăpățânat sau agresiv, având crize de furie când ajunge acasă de la școală sau enervându-se când este întrebat de părinți

Copiii mai încrezători cu mutism selectiv pot folosi gesturi pentru a comunica – de exemplu, pot da din cap pentru „da” sau pot clătina din cap pentru „nu”.

Dar copiii mai grav afectați tind să evite orice formă de comunicare – vorbită, scrisă sau prin gesturi.

Unii copii pot reuși să răspundă cu câteva cuvinte sau pot vorbi cu o voce alterată, cum ar fi în șoaptă.

Experții consideră mutismul selectiv ca fiind o frică (fobie) de a vorbi cu anumite persoane. Cauza nu este întotdeauna clară, dar se știe că este asociată cu anxietatea.

Copilul va avea de obicei o tendință spre anxietate și va avea dificultăți în a face față cu ușurință evenimentelor cotidiene.

Mulți copii devin prea tulburați pentru a vorbi atunci când sunt separați de părinți și transferă această anxietate asupra adulților care încearcă să îi liniștească.

Dacă au o tulburare de vorbire și limbaj sau o problemă de auz, acest lucru poate face vorbirea și mai stresantă.

Unii copii au dificultăți în procesarea informațiilor senzoriale, cum ar fi zgomotele puternice și înghesuiala din mulțimi – o afecțiune cunoscută sub numele de disfuncție de integrare senzorială.

Acest lucru îi poate face să „se blocheze” și să nu poată vorbi atunci când sunt copleșiți într-un mediu aglomerat. Din nou, anxietatea lor se poate transfera asupra altor persoane din acel mediu.

Atunci când mutismul apare ca simptom al stresului post-traumatic, urmează un tipar foarte diferit, iar copilul se oprește brusc din vorbit în medii în care anterior nu avea nicio dificultate.

Faptul de a avea mutism selectiv nu înseamnă că sunteți autist(ă), deoarece acestea sunt două afecțiuni separate. Dar puteți avea mutism selectiv și, în același timp, să fiți autist(ă).

Autismul are alte semne și simptome, cum ar fi comportamentul repetitiv și problemele senzoriale, precum și dificultăți de comunicare.

Netratat, mutismul selectiv poate duce la izolare, stimă de sine scăzută și tulburare de anxietate socială. Poate continua în adolescență și la vârsta adultă dacă nu este gestionat.

Diagnosticul la copii

Un copil poate depăși cu succes mutismul selectiv dacă este diagnosticat la o vârstă fragedă și gestionat corespunzător.

Este important ca mutismul selectiv să fie recunoscut devreme de către familii și școli, astfel încât acestea să poată colabora pentru a reduce anxietatea copilului. Personalul din grădinițe și școli poate beneficia de formare pentru a putea oferi sprijin adecvat.

Dacă bănuiți că copilul dumneavoastră are mutism selectiv și nu este disponibil ajutor sau există preocupări suplimentare – de exemplu, copilul are dificultăți în a înțelege instrucțiunile sau a urma rutinele – discutați cu medicul de familie, care vă poate îndruma către un specialist pentru un diagnostic formal.

De asemenea, puteți contacta direct o clinică de logopedie. Nu acceptați părerea că copilul va depăși această etapă sau că este „doar timid”.

Copilul dumneavoastră poate avea nevoie, de asemenea, să consulte un specialist în sănătate mintală sau un psiholog școlar.

Clinicianul poate dori inițial să discute cu dumneavoastră fără ca copilul să fie prezent, astfel încât să puteți vorbi liber despre orice îngrijorare aveți cu privire la dezvoltarea sau comportamentul copilului.

Va dori să afle dacă există antecedente de tulburări de anxietate în familie și dacă ceva cauzează suferință, cum ar fi o rutină perturbată sau dificultatea de a învăța o a doua limbă. De asemenea, va analiza caracteristicile comportamentale și va întocmi un istoric medical complet.

O persoană cu mutism selectiv poate să nu poată vorbi în timpul evaluării, dar clinicianul ar trebui să fie pregătit pentru acest lucru și dispus să găsească o altă modalitate de comunicare.

De exemplu, poate încuraja un copil cu mutism selectiv să comunice prin intermediul părinților sau poate sugera copiilor mai mari sau adulților să își scrie răspunsurile sau să folosească un computer. Poate urmări copilul jucându-se sau poate viziona un videoclip cu acesta vorbind într-un mediu confortabil.

Diagnosticul la adulți

Este posibil ca adulții să depășească mutismul selectiv, deși pot continua să resimtă efectele psihologice și practice ale anilor petrecuți fără interacțiune socială sau fără a-și putea atinge potențialul academic sau profesional.

În mod ideal, adulții vor fi consultați de un specialist în sănătate mintală cu acces la sprijin din partea unui logoped sau a unui alt profesionist cu experiență.

Ghiduri de diagnostic

Mutismul selectiv este diagnosticat conform unor ghiduri specifice. Acestea includ observații despre persoana în cauză, după cum urmează:

• nu vorbește în situații specifice, cum ar fi în timpul orelor de școală sau când poate fi auzită în public
• poate vorbi normal în situații în care se simte confortabil, cum ar fi atunci când este singură cu părinții acasă sau în sala de clasă goală sau în dormitorul său
• incapacitatea de a vorbi cu anumite persoane a durat cel puțin 1 lună (2 luni într-un mediu nou)
• incapacitatea de a vorbi interferează cu capacitatea sa de a funcționa în acel mediu
• incapacitatea de a vorbi nu este explicată mai bine de o altă tulburare de comportament, mintală sau de comunicare

Cu o abordare și un tratament adecvate, majoritatea copiilor reușesc să depășească mutismul selectiv. Dar cu cât sunt mai mari atunci când afecțiunea este diagnosticată, cu atât va dura mai mult.

Eficacitatea tratamentului va depinde de:

• de cât timp are persoana mutism selectiv
• dacă are sau nu dificultăți suplimentare de comunicare sau învățare ori anxietăți
• cooperarea tuturor celor implicați în educația și viața de familie a persoanei

Tratamentul nu se concentrează pe vorbire în sine, ci pe reducerea anxietății asociate cu vorbirea.

Acest lucru începe prin eliminarea presiunii asupra persoanei de a vorbi. Apoi, aceasta ar trebui să progreseze treptat, de la relaxarea în școală, grădiniță sau în mediul social, la rostirea unor cuvinte și propoziții individuale către o singură persoană, înainte de a putea, în cele din urmă, să vorbească liber cu toate persoanele în toate mediile.

Necesitatea unui tratament individual poate fi evitată dacă familia și personalul din instituțiile de educație timpurie lucrează împreună pentru a reduce anxietatea copilului, creând un mediu pozitiv pentru acesta.

Aceasta înseamnă:

• să nu lăsați copilul să vadă că sunteți anxios/anxioasă
• să îl asigurați că va putea vorbi atunci când va fi pregătit
• să vă concentrați pe distracție
• să lăudați toate eforturile copilului de a se alătura și de a interacționa cu ceilalți, cum ar fi oferirea și primirea jucăriilor, încuviințarea din cap și indicarea cu degetul
• să nu vă arătați surprinderea atunci când copilul vorbește, ci să răspundeți cu căldură, așa cum ați face cu orice alt copil

Pe lângă aceste schimbări de mediu, copiii mai mari pot avea nevoie de sprijin individual pentru a-și depăși anxietatea.

Terapia cognitiv-comportamentală

Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) ajută persoana să se concentreze asupra modului în care se percepe pe sine, lumea și pe ceilalți și asupra felului în care percepția acestor lucruri îi afectează gândurile și sentimentele. TCC contestă, de asemenea, temerile și preconcepțiile prin expunere gradată.

Terapia comportamentală

Terapia comportamentală se concentrează pe combaterea dificultăților actuale, folosind o abordare treptată, pas cu pas, pentru a ajuta la învingerea temerilor.

Tehnici

Există mai multe tehnici bazate pe TCC și pe terapia comportamentală care sunt utile în tratarea mutismului selectiv. Acestea pot fi utilizate simultan de persoana în cauză, de membrii familiei și de personalul școlii, eventual sub îndrumarea unui logoped sau psiholog.

Expunerea gradată

În expunerea gradată, situațiile care provoacă cea mai mică anxietate sunt abordate mai întâi. Cu obiective realiste și expunere repetată, anxietatea asociată acestor situații scade la un nivel gestionabil.

Copiii mai mari și adulții sunt încurajați să evalueze câtă anxietate le provoacă diferite situații, cum ar fi răspunsul la telefon sau întrebarea unui străin cât este ceasul.

Estomparea stimulului

În estomparea stimulului, persoana cu mutism selectiv comunică cu ușurință cu cineva, cum ar fi părintele, atunci când nu este prezentă nicio altă persoană.

O altă persoană este introdusă treptat în situație și, odată ce aceasta este inclusă în conversație, părintele se retrage. Noua persoană poate introduce mai multe persoane în același mod.

Modelarea

Modelarea implică utilizarea oricărei tehnici care permite persoanei să producă treptat un răspuns mai apropiat de comportamentul dorit.

De exemplu, începând cu comunicarea non-verbală, trecând treptat la contactul vizual, rostirea unor cuvinte scurte și apoi a unor propoziții mai lungi și, în final, la o conversație bidirecțională.

Întărirea pozitivă și negativă

Întărirea pozitivă și negativă implică răspunsul favorabil la toate formele de comunicare și grija de a nu încuraja, fără să vreți, evitarea și tăcerea.

Dacă copilul este sub presiune să vorbească, va simți o mare ușurare atunci când momentul trece, ceea ce îi va întări convingerea că vorbitul este o experiență negativă.

Desensibilizarea

Desensibilizarea este o tehnică ce implică reducerea sensibilității persoanei la faptul că alte persoane îi aud vocea, prin partajarea de înregistrări audio sau video.

De exemplu, e-mailul sau mesageria instant ar putea evolua către un schimb de înregistrări vocale sau mesaje vocale, apoi către o comunicare mai directă, cum ar fi convorbirile telefonice sau apelurile video.

De asemenea, vă puteți înregistra copilul acasă și îl puteți încuraja să se privească sau să se asculte vorbind.

Medicația

Medicația este cu adevărat adecvată doar pentru copiii mai mari, adolescenți și adulți a căror anxietate a dus la depresie și la alte probleme.

Medicația nu ar trebui prescrisă niciodată ca alternativă la schimbările de mediu și la abordările comportamentale. Cu toate acestea, unii profesioniști din domeniul sănătății recomandă utilizarea unei combinații de medicație și terapii comportamentale la adulții cu mutism selectiv.

Totuși, antidepresivele pot fi utilizate împreună cu un program de tratament pentru a reduce nivelul de anxietate, în special dacă încercările anterioare de a implica persoana în tratament au eșuat.

Un copil cu mutism selectiv va avea adesea și alte temeri și anxietăți sociale și poate avea, de asemenea, dificultăți suplimentare de vorbire și limbaj.

Adesea, este precaut în a face orice lucru care atrage atenția asupra sa, deoarece crede că, procedând astfel, oamenii se vor aștepta ca el să vorbească.

De exemplu, un copil poate să nu dea tot ce e mai bun la școală după ce vede alți copii fiind rugați să citească lucrări bune cu voce tare sau îi poate fi teamă să-și schimbe rutina, de teamă că acest lucru ar putea provoca comentarii sau întrebări. Mulți au o teamă generală de a greși.

Accidentele și infecțiile urinare pot apărea din cauza incapacității de a cere voie să meargă la toaletă și a reținerii urinei ore întregi. Copiii de vârstă școlară pot evita să mănânce și să bea pe parcursul zilei, pentru a nu fi nevoiți să ceară voie să iasă din clasă.

Copiii pot avea dificultăți la teme sau la anumite subiecte, deoarece nu pot pune întrebări în clasă.

Adolescenții pot să nu-și dezvolte independența, deoarece le este teamă să iasă din casă neînsoțiți. Iar adulții pot să nu aibă calificări, deoarece nu pot participa la viața universitară sau la interviurile ulterioare.

• Nu puneți presiune și nu mituiți copilul pentru a-l încuraja să vorbească.
• Spuneți-i copilului că înțelegeți că îi este frică să vorbească și că uneori are dificultăți de vorbire. Spuneți-i că poate face pași mici atunci când se simte pregătit și asigurați-l că vorbitul va deveni mai ușor.
• Nu lăudați copilul în public pentru că vorbește, deoarece acest lucru poate provoca jenă. Așteptați până când sunteți singuri cu el și luați în considerare o recompensă specială pentru realizarea sa.
• Asigurați-vă copilul că comunicarea non-verbală, cum ar fi zâmbetul și salutul cu mâna, este în regulă până când se simte mai bine în privința vorbitului.
• Nu evitați petrecerile sau vizitele în familie, dar luați în considerare ce schimbări de mediu sunt necesare pentru a face situația mai confortabilă pentru copilul dumneavoastră.
• Rugați prietenii și rudele să îi acorde copilului timp să se acomodeze în ritmul lui propriu și să se concentreze pe activități distractive, mai degrabă decât să îl determine să vorbească.
• Pe lângă asigurările verbale, oferiți-i dragoste, sprijin și răbdare.